A murit purtând doliu pentru martirii Timişoarei

21 spre 22 decembrie 1989. Ceasul bătea spre orele trei ale dimineţii. Mama se ruga. "Oare de ce nu se în­toar­ce?" Într-un târziu, femeia aude o cheie răsucindu-se în uşă. Era Bogdan. "Ochii lui albaştri erau acum roşii, faţa îi era iritată de la gazele lacrimogene, mâinile îi erau arse. Era îngrozit. A început să plângă. Aduse­se cu el cămaşa însângerată a unui tâ­năr împuşcat în spate. I-a murit în braţe." Elena Băncilă, mama lui Bogdan-Şerban, nu-şi poate stăpâni lacrimile. În mână ţine o ceşcuţă ce păs­trea­ză urme de cafea. "Dimineaţa, pe 22 decembrie, am băut cafeaua împreu­nă cu el. Mi-am spus că o spăl mai târziu şi am pus-o în vitrină. Bogdan nu s-a mai întors niciodată, iar eu nu am mai putut să o spăl." O oră. Atât a reuşit să se odihnească Bogdan în acea noapte. Şi-a pus o cămaşă neagră pe el, în semn de doliu pentru cei omorâţi. L-am rugat să stea acasă. S-a uitat fix la mine şi mi-a spus: "Mami, dacă e să mor, pot să stau lângă ma­ta­le la geam şi un glonţ să mă ni­me­reas­că". Mama ştia că fiul său scăpase cu o seară înainte ca prin urechile acului. "Se întâlnise în tran­şee cu un bun prieten, Emilian Dobre. Printre manifestanţi se înfiltrau di­fe­riţi indivizi care încercau să schimbe aspectul revoltei şi să-i îm­prăş­tie. Dar ei erau uniţi şi reuşeau să-i expulzeze. Emi­lian, ca mulţi alţii, a început să fie împins către barajul celor cu scuturi, urmând să fie «în­ghi­ţit» de ei şi să fie urcat în dubiţe. Bogdan s-a aplecat să-l ajute, iar în acel mo­ment un stu­dent ce ţinea portavo­cea a fost îm­puş­cat în cap. O fracţiune de secundă să fi fost mai devreme, şi Bogdan ar fi fost răpus de glonţ în lo­cul tânărului stu­dent. Focurile de aver­tisment tre­bu­iau trase în sus. Bog­dan a observat că ele erau îndreptate către ei. S-au adăpostit lângă zidul Universităţii. După ce, cu greu, au reuşit să iasă înspre Spitalul Colţea, din cauza tancurilor care trăgeau rafale asupra gurilor de ieşire din pasaj, au ajuns la restaurantul Opera, unde, împreună cu alţi trei tineri, s-au rugat de şoferul unei cife cu ciment să-i aducă acasă. Fără izbândă. Tancurile se zăreau în spa­tele lor. Iar metrourile erau o ade­vă­r­ată capcană. Într-un final, ajutaţi de un taximetrist, au ajuns acasă."

A doua zi, Bogdan a plecat la lucru. Mama l-a condus cu maşina, ca pe un ultim drum făcut împreună. "L-am sărutat în formă de cruce, pe frunte, pe bărbie şi pe obraji şi l-am văzut şi cum se îndepărta de mine. «Dacă mi se întâmplă ceva, ai banii ăia cu care să te descurci», au fost ultimele sale vorbe. Îşi vânduse magnetofonul şi banii îi pusese la CEC, cu gândul să-şi cumpere video", po­ves­teşte mama. "Pe 22 decembrie am găsit-o acasă doar pe sora sa, Ramona. De Bogdan nu aveam să ştim nimic până în seara zilei de 23 decembrie. Toată ziua l-am căutat pe străzi. Seara, pe la 17:30 am fost sunată de un bărbat de la Spitalul Colentina, care m-a întrebat dacă am un băiat pe nume Bogdan. Am în­ce­p­ut să urlu. «A murit? A murit copilul meu?», ţipam desfigurată. «Băiatul este doar rănit», m-au liniştit ei. Nu mi-au dat voie să mă duc acolo. De la geam auzeam bubuiturile îm­puş­că­turilor. Am aflat că fusese împuşcat la Televiziune, în claviculă, şi că acum se odihneşte. Era Ajunul Crăciunului. Şi îi mulţumeam lui Dumnezeu că a scăpat doar cu atât. Am pus-o pe Ramona să împodobească bradul, l-am aşezat în camera sa, convinsă că mi-l vor da acasă. Pe la 12:30 am primit un telefon de la o asistentă, care îmi spunea că băiatul meu a fost transferat la spitalul de neuro­chi­rur­gie. Mi-a povestit că Bogdan fusese îm­puşcat cu două gloanţe, unul îi per­fo­rase bazinul în regiunea şoldului, provocându-i hemoragie externă, iar celălalt glonţ a ajuns în claviculă, pa­ra­lizându-i mâna şi picioarele." Din acel moment, mama lui Bogdan a în­ce­put să dea telefoane pe la mai toate spi­talele. Nimeni nu-i spunea nimic. Pe la ora 20:00, după ce a fost purtată prin telefon de la o asistentă la alta, Elena Băncilă a auzit vocea stinsă a uneia dintre ele: "Îmi pare nespus de rău, fiul dumneavoastră a murit. I-a cedat inima".

Bogdan avea 21 de ani. În mai 1989 tocmai ce terminase armata. O lună mai târziu s-a angajat la Institutul de Semnalizări Automatizări Fe­roviare. Absolvise liceul cu profil CFR. În urmă cu nouă luni, în aceeaşi zi, fusese cavaler de onoare la nunta bunilor săi prieteni, Gabriel şi Adriana. Prieteni, care acum îl luau de la morgă, îl spălau, îl îmbrăcau în costum de ginere şi-l plimbau pe un ultim drum: pe la echipa de rugby Rapid, la care activa încă de când era copil şi cu care obţinuse mari victorii, prin curtea Institutului, unde îl aşteptau colegii cu coroane de flori, pe cărarea ce ducea acasă. "Se făcuse întuneric. Afară începuse să ningă cu fulgi mari şi deşi, care spălau sângele de pe străzi. De departe am auzit sirenele maşinii de la Institutul la care lucra. I-am zărit coşciugul aşezat printre flori, i-am văzut numele scris mare deasupra cabinei maşinii. Am început să aud bocetele fetelor şi ale băieţilor care mergeau în urma sa. În inima mea erau numai cuţite înfipte. Stă­team în stradă, eu şi Ramona, mute, în­ţepenite, moarte." Pe 25 decembrie, românii sărbătoreau primul Crăciun liber, tot atunci mama şi sora îşi jeleau mortul. Ochii albaştri ai fe­meii rescriu cu lacrimi amare scurta viaţă a unui copil "chinuit", după cum spune ea. Crescut fără tată, Bogdan arareori făcea ceva doar pentru el. Toate verile şi le petrecea pe şantierul unde lucra mama sa, cărând molozul sau turnând betoane. Îşi plănuise să se căsătorească la 30 de ani şi împreună cu un prieten să-şi des­chidă o firmă de construcţii. "Bogdan nu fuma, nu bea, armata nu l-a schimbat cu nimic, a rămas cu aceleaşi idei de a lupta împotriva comuniştilor", îşi aminteşte Emilian Dobre, cel pe care Bogdan l-a protejat în timpul împuşcăturilor. "Nu mă lăsa să mă îndepărtez de el. Ştia că am ne­vastă, că am un copil şi încă unul pe cale să sosească. Mereu îmi zicea că tre­­buie să stau în spatele lui, să am gri­­jă de viaţa mea". Pe 24 decembrie, sea­­ra, Iliescu liniştea oamenii, că "to­tul este sub control". În timpul acesta, din trupul lui Bogdan se scurgea şi ultima picătură de viaţă. Pentru fa­mi­­­lia sa şi a atâtor mii de părinţi, ni­cio­dată nu mai avea să fie bine. "A fost străpuns de glonţ pe 23 decembrie. Colegii săi susţin că atunci s-a tras şi din incinta Televi­zi­u­nii asupra lor. Un alt lucru ciudat era că la mor­gă erau munţi de haine, fustă şi sacou pentru fete, iar pentru băieţi, cos­­tum. Toate erau pre­gă­tite parcă din timp", este de părere ma­ma băiatului.

Pe 28 decembrie, la ora 10 şi un sfert, Bogdan a fost programat să fie în­mor­mântat în Cimitirul Eroilor. "Era coadă la înmormântări. Puhoi de morţi…", îşi aminteşte femeia. Mama i-a ridicat trupul din coşciug şi l-a îmbrăţişat pentru ultima oară. Preoţii îi cântau la căpătâi veşnica pomenire. Mama, cu ochii în la­crimi, cu faţa schimonosită de durere, aproape leşinată, îşi vedea fiul zâmbind, alergând către ea, îmbrăcat în haina sa de piele vişinie, pe care ea i-o cumpărase. Geacă pe care Bogdan ajunsese să o împrumute tuturor colegilor, căci, spune femeia, "băiatul meu a fost un om tare bun, cald. Frumos". În urma sa au rămas amintiri grele şi o stradă ce duce către casa sa şi care-i poartă numele: Erou Şerban-Bogdan Stan.