Adrian Sobaru:"Sunt un părinte special prin copilul meu!”. Cum este viaţa bărbatului care s-a aruncat de la balconul Parlamentului strigând "Libertate"

În camera înţesată cu cărţi, se aud în surdină colindele lui Hruşcă. ”Tu nu eşti profa de mate!”, mă întâmpină în pragul uşii Calin şi ochii lui mari, albaştri şi uimiţi, iscodesc fiecare trăsătură a feţei mele. ”Cum te cheamă?”, spune el zâmbind şi dă mâna cu mine. ”Mie îmi place să lucrez pe calculator şi sunt pasionat de aparatele foto. Vrei să îţi fac o poză? Spune: brânzăă”, îşi ia rolul în serios şi se ghemuieşte lângă mine, ca să îmi arate rezultatul talentului său. Mama şi tata, aşezaţi pe scăunele în jurul unei mese scunde, îl privesc cu drag şi cu mândrie. Pentru fiul său, Adrian Sobaru a strigat în gura mare ”Libertate”. Pentru el, s-a aruncat în gol de la balconul Parlamentului, doar-doar ochii buimaci ai aleşilor s-or deschide odată, pentru a putea vedea drama prin care trec oamenii cu copii bolnavi, părinţi, care, conştienţi de neputinţa lor, intră în deznădejde şi disperare. ”Niciodată nu am făcut nimic pentru mine. Eu nu contez. Tot ce mi-am dorit este să las ceva în urmă, să se simtă şi să se vadă o schimbare în bine. Eu ştiu de-acum ce las în urma mea, dincolo de gestul pe care l-am făcut: copiii mei, pe Alexia şi pe Călin. Vreau să arăt că autismul de care suferă băiatul meu poate fi transformat în ceva minunat, iar Călin va fi exemplul viu”. Vorbele bărbatului subţirel, cu ochi blânzi capătă ecou în mintea băiatului. ”Se împlineşte un an de la ziua aia, în care tati a făcut gestul”, spune copilul de 16 ani şi repetă fraza la nesfârşit, ca şi cum ar citit-o dintr-o pagină de ziar, pe care vrea să o înţeleagă. ”Eram într-un supermarket şi el, cu ochii în lacrimi, mi-a spus: "tati, s-au scumpit toate lucrurile, ce grea e viaţa, tu ai făcut acel gest ca să ajuţi lumea, ca să trăiască mai bine”. Am început să plâng şi i-am spus printre sughiţuri că nu asta trebuie să fie problema lui, el trebuie doar să fie cuminte şi să înveţe”, îşi aminteşte bărbatul.

Adrian Sobaru vorbeşte rar. Şi apăsat. Nu povesteşte prea mult despre vârtejul ameţitor în care el şi soţia sa trăiesc, nici despre fuga dintr-o parte în alta, de la serviciu la şcoala fetiţei, apoi acasă şi de acolo cu băiatul, ba la şcoală, ba la psiholog sau la meditaţii. "Mi-aş dori ca în fiecare zi să pot transforma 45 de minute într-o oră şi jumătate. Poate aşa aş reuşi să o aduc liniştit pe Alexia de la şcoală, să îi dau să mănânce şi apoi să mă duc cu Călin la liceu. O zi stau eu cu el în clasă, o zi soţia. La început, tot ce ne doream era să stea liniştit în bancă şi să ia note de trecere. Acum, cu fiecare zi, rămânem uimiţi de minunea pe care o avem lângă noi”. Programul zilnic începe încă de la 6:00 dimineaţa si se sfârşeşte abia târziu în noapte, pe la 12:00, 1:00, după ce părinţii se uită peste notiţele luate în timpul orelor lui Călin, însemnări legate de comportamentul lui şi pe care trebuie să le transmită mai departe psihologilor cu care copilul lucrează. După uşi trântite în nas, după vorbe care doar îi alungau din şcoală şi le făceau inima să tremure, după cure de medicamente care-l transformau în legumă, după ani de stat la o şcoală specială, într-un colţ, cu rebusuri în braţe, nebăgat în seamă de nimeni, părinţii au reuşit să-l înscrie pe Călin la o şcoală de masă, în sistem Waldorf. "Când am ajuns aici, el ştia matematică la nivel de aritmetică. A trecut doar un semestru din clasa a IX-a şi Călin rezolvă exerciţii  pe care eu nu ştiu să le fac, uneori întrecându-i pe colegii săi. S-a întâmplat la un test la matematică, ca un coleg să ia nota 4, iar Călin nota 7. Când cei din clasă l-au întrebat ce notă a luat, nu le-a venit să creadă: "cum 7, înseamnă că notele sunt greşite, Călin ia numai nota 10!”, povesteşte tatăl copilului şi vocea-i tremură de emoţie. Cine ar fi crezut că băiatul avea să vorbească engleza cu un accent britanic, asemenea unui student la limbi străine, în numai 5 luni de exersat? Cine s-ar fi gândit că la istorie va rezolva un test de jumătate de oră în numai câteva minute, că daca s-ar prezenta la concursul "Vrei să fii milionar?”, s-ar îmbogăţi, odată cu răspunsurile corecte pe care le dă într-o clipită? Sau că el va fi cel care va realiza un film despre ziua şcolii lui, unde s-a semnat cu mândrie "Regizor Călin Sobaru”? Pe toate le povesteşte tatăl şi, parcă, nici lui nu-i vine a crede. Dacă în trecut mergea pe vârfuri, nu mânca singur, nu se îmbrăca singur, era agitat, nu se putea concentra mai mult de 20 de minute, acum citeşte cărţi întregi despre calculatoare, despre noua tehnologie, descoperă programe pe calculator pe care le desluşeşte imediat, şi, la şcoală, are curajul şi poate "inconştienţa şi naivitatea unui suflet pur”, după cum spune tatăl său, de a se ridica în picioare şi de a lua apărarea, atunci când un coleg este certat de profesor: "Doamna profesoară, Andreea este o fată tare bună şi învaţă bine, nu  trebuia să o faceţi să plângă”.

Călin îşi face de lucru pe lângă noi şi imediat îşi bagă privirea în aparatul colegei mele. "Protestul de la Jean Monet”, strigă el, zărind pe ecran fotografia. "Tot ce se întâmplă acolo este din cauză că părinţii au prea mulţi bani”, ne explică Călin şi devine serios. "Adică părinţii muncesc mult ca să câştige bani şi nu îi mai supraveghează pe copii”, îl completează mama şi Călin aprobă hotărât, după care începe să ne enumere calităţile aparatului nostru de fotografiat. "Eu vreau să mă fac programator IT”, zice el şi ne povesteşte experienţa pe care a avut-o la întâlnirea cu diverşi specialişti IT. ”Au rămas uimiţi să constate cât de multă informaţie are stocată în creier. Conversaţia cu ei a fost ca o explozie de date”, spune Adrian Sobaru. La 4 ani, băiatul ştia să citească, dar d-abia vorbea. Tatăl a văzut că este fascinat de magneţi şi a început să-i cumpere din aceia care aveau şi un mesaj scris. Aşa a început copilul să descifreze scrisul. Cum vedea un ziar, cum stătea cu el în braţe ore întregi, învârtind foile pe toate părţile. Atunci, tatăl i-a decupat cuvinte care încep cu fiecare literă a alfabetului şi i le-a lipit într-un caieţel. Călin îl lua, îl studia, până când singur a reuşit să citească tot ce tatăl său adunase între pagini. Astea-s mulţumirile lui Adrian Sobaru. Continuă să-şi cumpere haine de la second-hand cu 5 lei kilogramul şi strânge bani pentru a-i cumpăra lui Călin aparatura care să-i stimuleze inteligenţa, pentru a-i plăti meditaţiile la matematică, la germană şi la limba română. Nu regretă nimic din ce s-a întâmplat în iarna anului trecut. Mulţi l-au judecat. Şi i-au pus în cârcă semnificaţii ale gestului, nici pe departe adevărate. Ba că ar fi făcut-o pentru bani, ba că mintea-i şubrezită, ba ca să devină erou. Bărbatul s-a lovit la cap, izbindu-se de băncile acelea masive şi tari ca piatra, a trecut printr-o operaţie incredibil de grea, dar a rămas acelaşi. Şi acum se zbate în greutăţi, şi acum se cârpeşte cu ore suplimentare, şi acum mănâncă din ce lasă copiii la masă. Realizarea cea mai mare a lui, după gestul făcut, este că băiatul său se bucură de doi psihologi răsplătiţi financiar de Diana Şucu. Psihologi care au făcut adevărate minuni. "În rest, dacă toate promisiunile şi vorbele pe care le-am auzit în tot acest an, s-ar fi concretizat, acum poate că aş fi fost milionar. Să ştiţi că tot oamenii nevoiaşi m-au ajutat. Am vrut să îmi fac o etajeră şi un dulap pentru cărţile copiilor, meşterul nu a vrut să îmi ia bani, iar pentru mine astea sunt mari gesturi de bunătate pe care şi eu, la rândul meu, încerc să le duc mai departe. Şi, cum aud de un caz care mă impresionează, încerc, din puţinul meu să-i fiu alături. Pentru a-i ajuta cu adevărat, copiii cu autism trebuie trataţi ca fiind normali, eu aşa am încercat să mă port cu fiul meu”.

Printre cataloage cu animale, printre liste cu instrucţiuni lipite pe pereţi de cele două psiholoage, printre flori şi un porcuşor de Guineea îngrijit de cei doi copii, Adrian şi Mădălina par cei mai fericiţi părinţi. Când zâmbesc, cearcănele dispar, dezamăgirile se topesc în ochii vioi ai Alexiei şi în părul blond al flăcăului de 16 ani. Rămân doar gesturile de afecţiune şi convingerea că fiul lor, Călin, va deschide, în sfârşit,  poarta acelei lumi pentru care tatăl său s-a urcat pe balustrada Parlamentului şi a strigat "Libertate”.