Avem 400 de criminali în libertate

Procurorii sunt nişte oameni, îmbrăcaţi în costume, cu cravată, care stau în birouri şi prind criminali. Poliţiştii sunt doar nişte. Cu caschete şi lefuri mai mici. Procurorii sunt justiţiarii cu arcul pe umăr, având veşnic în cătarea săgeţii infractorii. Poliţiştii sunt. "Ştiţi ceva? Toţi procurorii, dar toţi!, visează la crime în care poliţiştii să le aducă sub nas autorul, arma crimei, mobilul şi mulţi martori. Nu e nici unul care să vrea să descopere şi el, singur, ceva...”, mărturisea un poliţist criminalist cu experienţă.

Meseria de procuror e preţioasă şi a naibii de complicată. Aparent. Unu' şi-a bătut joc de viaţa unui necăjit pe nume Ţundrea, ş-acum îşi lipăie liniştit pensia de 100 de milioane de lei. Cui ce-i pasă? Altul, la Caraş Severin, şi-a bătut joc de dosarul unei fetiţe de 12 ani, ucisă cu bestialitate, iar acum criminalul e bine-mersi, şi omorul e cu AN (n.r. - autor necunoscut). "La noi vine dosarul”, oftează un poliţist de la judiciar. "E omor, merge la Parchet!”. "Nu, la noi vine, că e cu AN!”. Autorul se ştie, numai că probele-s subţiri, cât s-a priceput s-adune, printre două luări de mită, şi domnu' procuror... "Nu Parchetul ar trebui să-şi bată acum capul, să caute noi probe?”. Linişte.

Dacă vă imaginaţi procurori criminalişti făcând nopţi albe şi chinuindu-se să dezlege misterul vreunui omor cu AN, înseamnă că sunteţi din categoria celor ce încă mai cred în Moş Crăciun... Cei care, prin Constituţie, "reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor” (art.131, alin.1) au dezlegare, prin ordin de la procurorul general, să nu-şi împovăreze gândurile cu criminalii rămaşi în libertate. Şi asta deşi Codul de Procedură Penală (CPP) prevede explicit că, în cazul unor infracţiuni grave, urmărirea penală este de competenţa obligatorie a procurorului.

Pe vremuri, se apela la suspendarea urmăririi penale. În 1997, într-un dosar de omor cu AN, procurorul de caz nota: "amânarea fără termen a urmăririi penale şi trecerea cauzei în evidenţa celor cu autori necunoscuţi”. Apoi, trimitea dosarul Poliţiei Capitalei, "în vederea continuării cercetărilor până la identificarea autorului sau autorilor faptei, ori până la împlinirea termenului de prescriere”. Elegant. Şi astăzi se întâmplă cam la fel.

În august 2009, procurorul general Laura Kovesi şi ministrul de Interne, pe atunci Dan Nica, au emis un ordin comun privind înregistrarea şi evidenţa cauzelor penale cu autori necunoscuţi. "Având în vedere că în exercitarea supravegherii respectării legii în activitatea de urmărire penală, procurorul veghează ca orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală şi nicio persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală”, se spune în preambulul ordinului care-i degrevează pe procurori de răspundere, aruncând-o pe umerii organelor de cercetare ale poliţiei judiciare.

Conform art. 200 din CPP, "urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”. Urmărirea penală se efectuează de către procurori şi de către organele de cercetare penală (ale poliţiei judiciare sau organe de cercetare speciale – militare, ofiţeri ai poliţiei de frontieră, căpitanii porturilor). Tot CPP, la art.209, alin 3, prevede că "urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de  către procuror, în cazul infracţiunilor contra statului (art.155 – 173 Cod Penal); omorul şi formele sale (art.174 – 176 CP), pruncuciderea (art.177 CP), determinarea sau înlesnirea la sinucidere (art.179 CP), lipsirea de libertate, sclavia, supunerea la muncă forţată (art.189 – 191 CP), tâlhăria (art.211, alin.3), pirateria (art.212 CP), delapidarea (art.215, alin.2, CP), ultrajul şi violenţa (art.239, alin 3 şi 4 CP), (...)”. În toate aceste situaţii, procurorul are poziţia procesuală de principal organ de urmărire penală. Sub sancţiunea nulităţii absolute, el are obligaţia să efectueze personal acte de urmărire penală (audierea suspecţilor, a martorilor, strângerea de probe...)

În realitate, procurorii criminalişti sunt absolviţi de această sarcină. Ordinul 1094/C/4.08.2009 prevede, la art.14, alin.(2) că "dosarele privind infracţiuni pentru care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, rămase cu autori neidentificaţi, după trecerea termenului de 60 de zile de la înregistrare şi după ce s-a început urmărirea penală "in rem”, vor fi incluse în evidenţa numerică a cauzelor cu autori neidentificaţi, la rubrica urmărire penală proprie, din statistica parchetului competent”. Mai departe, "în această situaţie, procurorul va dispune prin ordonanţă delegarea organelor de cercetare ale poliţiei judiciare în vederea descoperirii autorilor, trecerea cauzei în evidenţa celor cu autori neidentificaţi şi trimiterea dosarului la unitatea de poliţie competentă, ţinând seama de specializarea acestora”. (alin.3). "Procurorii ce au în evidenţă aceste dosare urmăresc ca în aceste cauze organele de cercetare ale poliţiei judiciare, prin lucrătorii specializaţi în investigarea infracţiunilor de genul celei ce face obiectul cauzei, să continue activităţile specifice pentru descoperirea autorilor”. (alin.4), iar "procurorul verifică, cel puţin o dată pe semestru, stadiul acestora, activitate concretizată în proces – verbal” (alin.5). Vă daţi seama ce volum imens de muncă, să scrii două procese verbale pe an? Mai poate susţine procurorul, în aceste circumstanţe, că a efectuat urmărirea penală proprie?

Am cerut un punct de vedere Parchetului General, încercând să aflăm cum reuşesc procurorii ce aplică dispoziţiile Ordinului 1094/C/4.08.2009 să respecte, concomitent, şi prevederile CPP. "În cazurile în care urmărirea penală se efectuează obligatoriu de către procuror, potrivit dispoziţiilor CPP, delegarea atribuţiilor ofiţerilor de poliţie judiciară, reglementată de asemenea prin aceleaşi dispoziţii legale (art.209, 219, alin 1,2 şi art.217, alin. ultim CPP) conduce la concluzia unei depline concordanţe a Ordinului indicat de dvs. în cuprinsul solicitării cu normele procesual penal”.

Cum arată "deplina concordanţă”? Art.209, la care deja am făcut referire în articol, se referă la competenţa procurorului în faza urmăririi penale. Art.219, alin.1 şi 2 se referă la dispoziţiile date de procuror şi face parte din Capitolul III al CPP - "Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală”, ceea ce diferă - ca să nu spunem că e în neconcordanţă - de "urmărirea penală proprie”. Iar art. 217, alin.4 (ultim) prevede că "în cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune prin ordonanţă ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poliţiei judiciare”. Niciodată, în limba română, cuvântul "anumite” n-a fost nici sinonim, nici în deplină concordanţă cu cuvântul "toate”, aşa cum reiese el, clar, din conţinutul Ordinului. În plus, legiuitorul a avut în vedere, prin prevederile art.217, alin.4, sporirea operativităţii urmăririi penale. Cu alte cuvinte, doar pentru a nu obliga procurorul să facă multe deplasări în afara localităţii în care-şi are sediul, anumite (şi nu toate) acte(le) de cercetare penală pot fi efectuate de către organele de poliţie din acele localităţi.
În realitate, nimeni nu e interesat dacă se respectă sau nu Codul de Procedură Penală. Ordinul procurorului general e doar o metodă, demult inventată şi periodic reactualizată, de a scoate pe linie moartă infracţiunile rămase cu AN. Căci, şi dacă poliţiştii de la judiciar ar face vreo minune şi ar reuşi să aducă la masa procurorului autorul, arma crimei, mobilul şi recunoaşterea pocăită a criminalului, drumul până în acest punct ar fi egal cu zero. Procedural. Pentru că, atunci când se constată, cu ocazia finalizării urmăririi penale de către procuror sau a judecăţii în prima instanţă, înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, că urmărirea penală a fost efectuată de către organul de cercetare penală în locul procurorului, deşi efectuarea acesteia de către procuror era obligatorie, se procedează la stabilirea legalităţii, prin refacerea urmăririi penale de către procuror (art.268 şi art.332, alin.1, CPP).

În solicitarea trimisă Parchetului General, am întrebat-o pe doamna procuror general şi dacă i se pare normal ca urmărirea penală, începută "in rem”, în cazul unui omor deosebit de grav să fie efectuată exclusiv de poliţiştii de la judiciar. N-am primit niciun răspuns. Citiţi mâine cum moare în mâinile anchetatorilor cazul de la casa de schimb valutar din Braşov. Doi morţi, un rănit, niciun vinovat.

Citiţi apoi cum se prescrie cazul doctoriţei ucise cu 54 de lovituri de cuţit la Brăila. Şi despre crimele în serie de la Vaslui, unde procurorul caută patru autori, mărturisind că dosarul "e un rebut”. Citiţi cazul Lukacs Dalma, în care anchetatorii stau cu sperma autorului în frigider şi desenează cercuri de suspecţi. Citiţi cum calculează un procuror prescrierea faptei, citiţi şi vă minunaţi, ca să nu mai credeţi în Moş Crăciun...

 "Ministerul Public nu deţine indicatori statistici”
Am solicitat Parchetului General să ne spună şi câte dosare de omor cu AN au fost trimise de procurori către unităţile de poliţie, de la intrarea în vigoare a Ordinului 1094/C/4.08.2009 şi, mai ales, câte dintre ele au fost soluţionate, între timp. Răspunsul a venit, firesc: "Ministerul Public nu deţine indicatori statistici referitori la cauzele în care procurorii au delegat ofiţeri de poliţie judiciară pentru efectuarea unor acte de urmărire penală”. Şi asta deşi însuşi Ordinul, la art., 14, alin.2, vorbeşte de o "evidenţă numerică a cauzelor cu autori neidentificaţi, rubrica urmărire penală proprie din statistica parchetului competent”.

Conform datelor din bilanţul Parchetului General pe anul 2010, în acest moment există 368 de omoruri cu AN. Plus 33 de pruncucideri şi alte 46 de lovituri cauzatoare de moarte, şi ele tot cu AN. Comparativ, în 1989 erau în evidenţe doar 76 de omoruri cu AN. Din cele 447 înregistrate în 1995, multe dintre cazurile nerezolvate s-au prescris, cel mult în 2010, la împlinirea termenului de 15 ani. Chiar dacă nu mai răspund în faţa legii pentru fapta comisă, criminalii există. Şi sunt în libertate. Iar un criminal neprins este încurajat să recidiveze, ştiind că poate scăpa nepedpsit. Dacă ai fi procuror şi ai ştii asta, te-ai simţi puţin responsabil faţă de viaţa potenţialelor victime? Faţă de rudele victimei omorului deja comis? Faţă de jurământul depus la intrarea în magistratură?

"Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, să-mi îndeplinesc atribuţiile cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire." Cu conştiinţă. Vreo 400 de criminali umblă liberi. Ca să nu ne sperie cifra, o putem reduce, presupunând că mai multe omoruri au fost comise de acelaşi autor (e cazul crimelor în serie de la Vaslui). E deja mai confortabil...