Arena Naţională, respect!

Românii au învăţat să consume cu voluptate beneficiile investiţiilor publice de anvergură pe care tot ei le plătesc

La meciul de fotbal România – Fran­ţa, 55.000 de oameni s-au bucurat, decent (fără violenţe şi eve­nimen­te penibile, fără covoare de se­minţe şi mormane de mucuri de ţigări su­da­te, fără tării strecurate-n pungi în­fă­şu­rate peste brâu) de binefacerile civi­li­zaţiei. Fiindcă asta-i de remarcat, la rece, dacă nu cauţi pete-n Soare, la o zi după eveniment.

Locuitorii unei ţări europene a mileniului trei au î­n­ceput, în sfârşit, să se înfrupte cu vo­luptate din nişte investiţii de mileniul trei, făcute pe banii lor şi, într-un târziu, finalizate. Românii arată că, dincolo de patimile politice şi fotba­listice, pot şi ştiu să (şi) trăiască.

Da, i-a enervat gazonul mizerabil, da, le-a părut rău că nu am putut să ne în­vin­gem complexul de veşnic înfrânţi în faţa fran­cezilor, da, nu le-a conve­nit că ai lu’ Boagiu au închis metroul cu o oră mai devreme decât au anun­ţat, ca să-i mai facă o mizerie lui Oprescu. Dar au fost la meci, pe Are­na Na­ţio­nală, ca la spectacol. Fiindcă, în defi­nitiv, asta a şi fost. Un spectacol de su­net şi lumină şi un recital al decenţei. Pe care, atunci când au avut la ce să răspundă, au întors-o celor care le-au oferit-o...