Berăria Gambrinus, o ruină cu ştaif

ISTORIE ● Un imobil luxos pe vremuri, Hotelul Cişmigiu a ajuns În mizerie
Tencuială căzută, ferestre sparte, grilaje ruginite, şobolani care mişună nestingheriţi ziua şi noaptea. Şi peste toate, mizeria. O mizerie cumplită, stăpînă absolută peste un petic din buricul tîrgului. Dar şi peste o bucată din trecut. Singura cu adevărat vie este firma, scrisă cu litere mari, frumos încondeiate: Gambrinus. Nume magic, călător prin timp, alături de umbra eternului Caragiale. 

ISTORIE ● Un imobil luxos pe vremuri, Hotelul Cişmigiu a ajuns În mizerie
Tencuială căzută, ferestre sparte, grilaje ruginite, şobolani care mişună nestingheriţi ziua şi noaptea. Şi peste toate, mizeria. O mizerie cumplită, stăpînă absolută peste un petic din buricul tîrgului. Dar şi peste o bucată din trecut. Singura cu adevărat vie este firma, scrisă cu litere mari, frumos încondeiate: Gambrinus. Nume magic, călător prin timp, alături de umbra eternului Caragiale.  

Bulevardul Regina Elisabeta, colţ cu Brezoianu: Hotel Cişmigiu. Dar şi Berăria Gambrinus, brand înnobilat prin legătura lui cu povestea vieţii de "afacerist" plin de bunăvoinţă, dar fără de noroc, a lui I.L. Caragiale. Un loc deosebit în "economia" vechii Capitale. Aici, în 1912, arhitectul Nicolas Pissiota împreună cu vărul său, Arghir Culina, au construit "la bulivard birjar, la bulivard" una dintre cele mai frumose clădiri ale Bucureştiului de la început de secol. Un imobil luxos,  cu şase etaje, care ceva mai tîrziu avea să devină Hotelul Cişmigiu. Acum, într-o vreme în care ne prefacem că am fi interesaţi de conservarea oricărei urme a trecutului, clădirea a fost inclusă pe lista monumentelor istorice. Sincer vorbind, asta nu-i foloseşte însă la nimic.

UMBRA LUI NENEA IANCU. Acum, în zilele noastre, doar istoricii literari şi nostalgicii care tînjesc după frumuseţea "Micului Paris" mai vorbesc despre "Berăria Gambrinus", "chivernisită" cîndva de Nenea Iancu Caragiale. Nu, aceea nu se afla pe locul indicat de firma pusă pe imobilul aflat acum lîngă Parcul Cişmigiu. Adevăratul "Gambrinus", cel original, deschis în 1901, se afla undeva peste drum de primul Teatru Naţional, distrus în 1941 de bombardamentele americane. Sau, mai pe înţelesul nostru, al celor de astăzi, în zona Palatului Telefoanelor. Berăria nu era prima "afacere" pusă pe roate de Caragiale, dar este singura rămasă celebră. Berea bună şi verva patronului au transformat locanta, în scurt timp, într-un loc preferat de întîlnire pentru ziariştii vremii, pentru oamenii de teatru, dar şi pentru politicieni. Una peste alta, tot felul de "Mitici", cu nimic deosebiţi de cei care trăiesc astăzi şi de-o eternitate în scrierile lui Caragiale. La Gambrinus se "udau" premierele de la "Naţional" şi tot aici se adunau politicienii de pe Dîmboviţa ca să discute politică subţire şi să pună ţara la cale. Bineînţeles că afacerea nu l-a îmbogăţit pe patron, dar înainte de plecarea definitivă  a lui Caragiale din ţară Gambrinus putea fi considerat un adevărat "brand".

ALT JUPÎN, ACEEAŞI LEGENDĂ. Schimbarea "Jupînului", imediat după plecarea lui Caragiale la Berlin, nu a modificat cu nimic specificul iniţial al berăriei care a rămas, în continuare, un punct de atracţie al Bucureştiului de altădată. Rînd pe rînd, aici a fost locul de întîlnire al oamenilor din lumea teatrală, gazda unor spectacole de jazz, dar şi a celor date de tarafuri lăutăreşti celebre. Prin 1940, clădirea a fost însă demolată. Atunci a murit, de fapt, pentru prima dată, cîrciuma lui Caragiale. Însă legendele nu mor niciodată. În august 1941, un anume Naumescu a avut inspiraţia să reînvie numele celebrei berării şi a deschis, la intersecţia Bulevardului Elisabeta cu Str. Ion Brezoianu, un restaurant luxos pe care l-a botezat tot "Gambrinus". În mod surprinzător, regimul comunist, instaurat la doar cîţiva ani după sfîrşitul celui de al doilea război mondial, nu a schimbat numele localului. Singurul care s-a modificat de cîteva ori a fost "profilul" de activitate. Astăzi, în plin avînt al noului capitalism dîmboviţean, locul care a păstrat "spuma" amintirii berarului Caragiale s-a preschimbat într-o ruină. Un loc trist, aproape sinistru, pe care-l ocolesc şi boschetarii şi cîinii vagabonzi.

PREZENT JALNIC. Clădirea de la intersecţia Bulevardului Elisabeta cu Str. Ion Brezoianu a aparţinut familiei Pissiota pînă în 1948, cînd a fost naţionalizată de comunişti. Aproape de zilele noastre, ea a adăpostit căminul Facultăţii de Teatru şi Cinematografie. În 1995, clădirea a fost scoasă din uz datorită degradării  avansate. Apoi, pe vremea cînd primar general era actualul preşedinte Traian Băsescu, imobilul a fost retrocedat moştenitorilor. În 2005, compania Hercesa Imobiliaria a cumpărat tot "complexul" Cişmigiu, respectiv fostul hotel, restaurantul Gambrinus şi cinematograful Bulevard. Conform proiectului, firma spaniolă se angaja să aloce aproape 6 milioane de euro pentru reabilitarea şi amenajarea imobilului, unde urmează să se facă 67 de apartamente în regim hotelier. Conform legislaţiei în vigoare, investitorul este obligat să păstreze faţada şi elementele arhitecturale care au făcut din această clădire una din bijuteriile Bucureştiului de la început de secolul