Blocurile care şi-au dat lumina pe şpagă

Bucureştiul a fost ticsit de blocurile lui Ceauşescu, astfel că blocurile-turn din ultimii ani s-au înălţat pe unde au apucat. De obicei, pe unde s-au făcut mişmaşuri cu retrocedările sau şmecherii cu spaţiul public.

Din amplasarea lor împotriva celor mai elementare norme de urbanism şi ale regulilor din domeniu rezultă că unele dintre aceste construcţii s-au ridicat pe comisioane sau şpăgi date unor consilieri de primărie sau arhitecţi cu drept de decizie. Altfel, în Capitală, respectând reglementările privind distanţa faţă de clădirile din jur şi "dreptul la însorire" al vecinilor imediaţi, nu se puteau construi decât în câmp.
În buricul Capitalei, foamea de spaţiu, chiar pe vremuri de restrişte, face victime. Este explicaţia faptului că multe dintre blocurile mamut răsar pe spaţii meschine, iar clădirile, adeseori, să recunoaştem, veritabile bijuterii arhitectonice, vârfuri ale tehnologiei secolului, răsar ca măgarii între oi.
Numai că, în condiţii de maximă înghesuială, clădirile cu pricina iau lumina apartamentelor din blocurile vecine. Dată de Dumnezeu şi lăsată de urbanişti prin legi încă de pe vremea dictaturii.


DUBAIUL DIN BARBU VĂCĂRESCU
Strălucită realizare a arhitecturii contemporane locale - Eurotower ­, blocul de vizavi de ICPE, Bd. Lacul Tei colţ cu Barbu Văcărescu, poate fi apreciat în splendoarea sa doar de la câteva sute de metri. Pe care nu-i are. E vorba despre perspectivă. Perspectiva care l-ar pune în valoare. Privit de la poale, te striveşte. O măgăoaie din care nu înţelegi nimic. Te enervează. Îţi vine să-ţi bagi picioarele în ea de arhitectură, dacă asta mai e meserie. Dar dacă ar avea spaţiu în jur şi ar respira, Eurotower s-ar integra între minunile lumii din Dubai, Brazilia, Paris sau aiurea.

Pe Strada Barbu Văcărescu, băgat în sufletul unui bloc cu zece etaje, Eurotower ar străluci doar privit de pe stâlpii nocturnei de la Dinamo. De acolo, şmecheria tehnologică din oţel şi sticlă ţi-ar smulge un sincer uaaaaahhh.


GIRAFA ŞI PECHINEZUL
Înălţat pe un petec de pământ cât curtea unei case la ţară, gigantul din oţel şi sticlă e ca o girafă alături de un pechinez. Ocupă colţul format de Bd. Lacul Tei şi Str. Barbu Văcărescu. Blocul 7 de la nr. 44 e pechinezul. Pentru apartamentele dinspre Lacul Tei, lumina zilei rămâne pe veci un ideal. Ba, în plus, locatarii au căpătat şi sentimentul bizar că namila se prăvăleşte peste ei. Deoarece colosul beneficiază de la etajul zece în sus de o fantezie arhitectonică reperabilă doar de pe Palatul Telefoanelor: o parte a construcţiei se avântă vultureşte ca prova unui vas peste blocul căruia îi taie respiraţia.


DE DREPTUL LA ÎNSORIRE S-A ALES PRAFUL
Foarte exact, construirea superblocului - prima clădire ecologică şi cu sistem de iluminare inteligent de utilizare a energiei din România ­ încalcă "legal" normele de urbanism şi bruma de lege (regulamente, ordine ministeriale), în care sunt prevăzute distanţe decente şi dreptul locatarilor la "însorire". Ca întotdeauna, s-au găsit portiţe. S-au făcut intervenţii, modificări de PUZ-uri. De amărâtele de reglementări, prin schimbarea deciziei arhitectului-şef al Bucureştiului, după ce se găsise o soluţie de evitare a lor, s-a ales praful. Legal. Excepţiile sunt legale. Ca în gramatica limbii române, unde adeseori excepţiile sunt la fel de numeroase ca regulile. S-a ajuns la mişmaşuri cu locatarii văduviţi de lumină. Se vorbeşte despre şpăguşoare personale de câteva zeci de milioane. Pe foametea asta conta.


GĂINARII CARE DISTRUG BUCUREŞTIUL
Acordul dintre grupul care a ridicat Eurotower şi asociaţia de locatari, repetăm, nu e ilegal. E găinăresc. O găinărie ce a avut de-o parte lăcomia, de cealaltă sărăcia. Şi pentru asta plăteşte oraşul. Fiindcă nu-i vorba doar despre lumina pe care locatarii din Barbu Văcărescu şi-au vândut-o ecologicilor, până la urmă, e treaba lor personală, ci despre estetica metropolei, care, iată, depinde de un banal troc. Şi-au dat mâna indiferenţa şi scârba de lege ale proprietarului namilei şi ale asociaţiei de locatari. Le durea în fes de însorire, dar mai ales de cum arată Bucureştiul.

Pe malurile Dâmboviţei, urbanismul prin excepţia de la lege a născut o sumedenie de zgârie-nori lipiţi ca nuca-n perete de peisaj. Un alt exemplu, tot pe Barbu Văcărescu, zece metri mai încolo, unde între două blocuri vechi s-a strecurat unul nou. Distanţa de însorire a ajuns de trei metri şi ceva, aşa că locatarii din blocurile lipite îşi dau mâna pe geam şi se scoală dimineaţa cu ochii în cearceafurile celuilalt.


SUPERÎNVÂRTELILE
Când vorbesc despre arhitectura metropolei, arhitecţii români invocă principiile şi legea. În realitate, urbanizarea Capitalei depinde în nenumărate împrejurări de superînvârteli.
Vechiul Bucureşti arată năuc, cu clădiri de patrimoniu strivite de coloşi din şine şi termopane. În spatele lor au funcţionat mai mereu sistemul de şpăgi, comisioane, aprobări care în câţiva ani, anii de boom imobiliar, au îmbogăţit liote de funcţionari de stat, de la consilieri de primărie la arhitecţi care şi-au călcat în picioare şi meseria, şi onestitatea.

Un cunoscut arhitect român, cu strălucite performanţe în străinătate, Dan S. Hanganu, spunea într-un interviu că arhitectura bucureşteană are nevoie urgentă de o legislaţie clară şi reguli de fier pentru aplicarea ei... că Bucureştiul are nevoie de "un Haussman care să dea cu pumnul în masă". Haussman a fost arhitectul care a modernizat Parisul pe la 1850 şi ceva, după modelul căruia, prin anii '30, Bucureştiul şi-a tras Bulevardul Magheru-Bălcescu, buricul Micului Paris.
Astăzi, Bucureştiul n-are nevoie nici de legi, nici de pumnii lui Haussman. Legile clare şi regulile de fier ucid comisioanele cu sensul lor extrem de megaşpagă.


NU CRED CĂ E LEGAL SĂ VĂ SPUN
Stau la intrarea blocului nr. 7 ca să prind un locatar care, fie şi anonim, să precizeze suma cu care şi-a plătit întunericul pe viaţă. Am întâlnit mai mulţi, n-a vorbit nici unul. Habar n-au: care bloc? ce umbră? O doamnă îmi spune totuşi: cred că nu e legal să vă spun... dar, de fapt, nici nu ştim câţi bani s-au dat şi cine i-au luat... eu n-am luat.
Chiar aşa, ce mai contează?
Dar ce mai rămâne? Rămâne performanţa arhitectului? Cum o evaluezi? Din ce unghi? De la ce distanţă? Că îţi trebuie măcar 100 de metri ca să vadă ochiul cele 18 etaje ale zgârie-norului înalt de 100 de metri. Aflat sub el, ţi-e teamă de foc sau de cutremur.


VILOAIELE CARE-ŞI IAU AERUL
Arhitectul Hanganu crede că la Bucureşti s-a pierdut busola, că dominantă e religia banului. Schimbarea la faţă a Străzii Şcoala Herăstrău, un exemplu dintre foarte multele posibile, îl confirmă. Construcţiile masive s-au ridicat pe locul micilor case din marginea Capitalei (acum 30 de ani chiar aşa era) şi au rămas  despărţite de străzile înguste de odinoară. Blocurile şi viloaiele de pe aceeaşi uliţă îşi iau şi soarele, şi lumina, şi aerul. Iar Jeep-ul care intră pe stradă trebuie să aştepte să iasă BMW-ul... Victoria arhitecţilor e deplină.