Bucureşti, Capitală de 150 de ani

24 ianuarie 1862. Aceasta este data la care, în mod oficial, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, Bucureştii au devenit Capitală a Principatelor Unite Române. O Capitală care a împlinit anul  acesta un secol şi jumătate, dar care, practic, a avut primărie şi edil doi ani mai târziu.

Dubla alegere a lui Cuza a stârnit entuziasm în rândurile românilor, însă Principatele se aflau într-o situaţie complexă, delicată în plan internaţional. Domnitorul a declanşat o campanie diplomatică suţinută pentru recunoaşterea de către marile puteri a evenimentului istoric petrecut la 24 ianuarie 1859, convins fiind că, până la urmă, noul stat va obţine statutul solicitat, iar alegerile vor fi recunoscute. De aceea, nu a aşteptat, ci a grăbit unificarea unor instituţii din Moldova şi Ţara Românească, până atunci separate, arătând astfel că ţara este dispusă să-şi ia soarta în propriile mâini, iar actul Unirii de la 24 ianuarie este categoric.

Alexandru Ioan Cuza a fost primit cu exaltare în Capitala Munteniei, care, nu peste mult timp, avea să devină capitala tutu­ror românilor. De altfel, încă din 1859, Mihail Kogălniceanu susţinea într-un discurs ideea stabilirii capitalei la Bucureşti, motivând că „Oraşul Bucuresci este de seculi făcut pentru ca să fie Capitala României. (…) Nicăierea, în nici un oraş al României, nu există un centru de lumini mai mari, un popul cu aspiraţiuni mai naţionale şi mai li­berale, un spirit public mai neatârnat. Nicăieri opiniunea publică n-a putut a se dezvolta şi domni mai mult decât în Bucuresci”.

La 13 septembrie 1861 a fost deschisă la Constantinopol Conferinţa Puterilor Europene, apoi, în decembrie acelaşi an, Poarta a emis  firmanul prin care se recunoştea unirea administrativă şi legislativă a Principatelor, cu garanţia Marilor Puteri.  Tot în decembrie 1861, Alexandru Ioan Cuza a elaborat „Proclamaţia Unirii”, spunând că „Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată (...) alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie”, subliniind tot atunci un lucru deosebit de important: „Unirea va fi aşa precum România o va simţi şi o va dori”.

Perspectiva pentru înfăptuirea României moderne era deschisă, astfel că, la 22 ianuarie 1862, a fost format primul guvern unic, condus de Barbu Catargiu, pentru ca, două zile mai târziu, să îşi deschidă lucrările prima Adunare Legislativă unică, Bucureşti devenid oficial capitala întregii ţări. Stema oraşului înfăţişa o femeie aşezată pe scaun, ţinând într-o mână cumpăna dreptăţii, iar în cealaltă, spice de grâu şi flori.

Conacul boierului Dinicu Golescu – de pe Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei) – astăzi edificiu ce găzduieşte Muzeul Naţional de Artă – transformat în 1837 de domnitorul Alexandru Ghica în „palat de ţeremonie”, a devenit refledinţa princiară a lui Alexandru Ioan Cuza. La începutul anului 1962, Cuza le poruncise arhitecţilor Scarlat Beneş şi P. Tabai să refacă şi să reamenajeze casele de la Cotroceni unde îşi va stabili reşedinţa de vară.

În 1862, din Turnul Colţei, fotograful Carol Popp de Szathmary a realizat prima imagine panoramică a Capitalei. Nu trebuie să uităm însă de Ludwig Angerer, care, locuind în Bucureşti o vreme, între 1854 şi 1855, a realizat primele ima­gi­ni fotografice ale oraşului de pe Dâmboviţa, sur­prinzând aspecte importante din punct de ve­dere arhitectural care scot în evidenţă puternicul aer medieval pe care-l avea urbea la acea dată. 

Privind imaginile din acea vreme, observăm un oraş simplu, cu imobile de tot felul, cu etaj sau fără, acoperite cu şindrilă, cu străzi de pământ pe care oltenii, cu cobiliţele la spinare, îmbrăcaţi în cămăşi  lungi, încinşi cu brâu roşu la mijloc, unde-şi ţineau punga, băteau străzile desculţi, vânzând zarzavaturi şi fructe. La rândul lor, sacagiii treceau din când în când strigând din răsputeri: „Aaaapă! Haaaap!”.

Pe atunci, Dâmboviţa îşi urma cursul în propria voie, pe lângă grădinile bucureştenilor. Primăvara şi toamna, locuitorii Capitalei înfruntau apa zbuciumată a râului care le crea probleme uluitoare, inundând cartiere întregi, făcând prăpăd. Oamenii, urcaţi pe acoperiş, aşteptau zile în şir să fie salvaţi de pompieri.
„Rupea podeţe şi poduri, lua morile, inundând cartiere întregi, alteori, vara, seca într-atât încât nici măcar o baie de picioare nu se mai pute face în apa ei”, atât de capricioasă era Dâmboviţa după cum aflăm din volumul „Bucureştii ce se duc” al lui Henry Stahl.

Un astfel de prăpăd s-a întâmplat şi în martie 1962, când zăpada s-a topit brusc după un februarie neobişnuit de călduros urmat de ploi necontenite. Bucureştii, de la Grozăveşti la Cişmigiu, deveniseră o întindere de apă. Morile de pe Dâmboviţa contribuiau şi ele la dezastrul produs, fiind o piedică în calea cur­gerii libere a râului. Numeroase familii au rămas fără adăpost. Mitropotul Nifon a cerut înalţilor demnitari ai Bisericii să strângă ajutoare pentru sinistraţi în timp ce domnitorul Alexandru Ioan Cuza a poruncit să fie întocmită o listă cu persoanele calamitate. Rezultatul: 122 de familii afectate. Fiecare a primit un ajutor de 135 de lei. „Episodul” inundaţiilor avea să se repete şi în iulie acelaşi an.

În 1862 Bucureşti devenise oficial Capitală, însă bucureştenii aveau primar abia doi ani mai târziu. Promulgată la 31 martie şi publicată în Monitorul Oficial al Principatelor Unite Române din 1/13 aprilie 1864, Legea Comunală – întocmită de Mihail Kogălniceanu – avea să aducă noi reglementări: „toate satele, oraşele şi orăşelele (târgurile) României vor forma pe viitor comune indipendente, supuse legei de faţă. Comunele se împartu în comune rurale, compuse din unul sau mai multe sate, cătune etc., şi comune urbane, compuse din oraşe şi orăşele”.

În Monitorul Oficial din 6/18 iulie se publică prevederile Decretului 781 de la 3 iulie 1864 de organizare a alegerilor: „Colegiile alegătorilor comunali ai oraşului Bucuresci şi ai celoralte oraşe reşedinţe de judeţe, întocmite după noua Lege comunală, suntu convocate pentru dioa de 26 iulie, spre a alege nouele lor autorităţi comunali, în numerul prevăzut”. Bucureştii îşi măreau astfel autonomia administrativă crescându-şi veniturile comunale substanţial. În Capitală a fost organizat un singur colegiu de alegători şi un Consiliu comunal format din 17 membri. Alegerea primarului  era făcută de domnitor, dintre primii trei consilieri cu cele mai multe voturi.

„Administraţiunea trebilor fiecăria comune este încredinţată unei persoane care poartă numele de Primarul comunei. (…) Nu potu fi consiliari în comunele urbane cei ce nu sciu scri şi ceti”, aflăm din Legea comunală.
Primăria Bucureştilor începe să funcţioneze în august 1864, atunci când, prin decretul 1016, din 15 august, Alexandru Ioan Cuza şi premierul şi totodată ministrul secretar de stat la Departamentul de Interne, Agricultură şi Lucrări Publice, „Cogălniceanu”, proclamau că „suntu aleşi şi înstăriţi pentru orşul Bucuresci: D. Barbu Vlădoianu, Primariu, Pavel G. Tetorian, Hristea Polihroniade, Ghiţă Gherasi, Mihail Căpăţîneanu, Nicolae Golescu şi Alecsandru I. Boronescu, adjutore”. La sfârşitul actului se adaugă: „Alecsandru Ioan I, cu mila lui Dumnedeu şi voinţa naţională, Domnu Principatelor Unite Române; La toţi de faţă şi viitori sănetate”.

Barbu Vlădoianu, primul primar ales al Capitalei
Generalul Barbu Vlădoianu a devenit cel dintâi edil ales al Capitalei, primăria înlocuind „magistratul” oraşului aşa cum şi Consiliul comunal lua locul Sfatului orăşenesc.  Primarul Barbu Vlădoianu a condus oraşul în două mandate: august 1864 – octombrie 1865, apoi decembrie 1872 – mai 1873. În prima perioadă, morile de apă de pe Dâmboviţa au fost desfiinţate, fiind proiectat un sistem de canalizare a râului spre a pune punct inundaţiilor frecvente, dar şi a patru poduri de fier peste râu. Însă Dâmboviţa era departe de a fi stăvilită.

La 2-3 martie 1865, zăpezile abundente s-au topit brusc şi au început să plouă fără încetare. Oraşul devenise o mare de apă, aceste inundaţii fiind cele mai devastatoare din istoria Bucureştilor. În multe locuri apa avea o adâncime de 4-5 metri. Carol Popp de Szathmary a surprins tragedia, mărturie peste timp fiind o gravură care-l înfăţişează pe Cuza, alături de doctorul Carol Davila, în mahalaua Tabacilor, în apa ce ajungea la crupa cailor.

Pe de altă parte, Barbu Vlădoianu a înfiinţat primul corp de pietrari, fiind pavate numeroase străzi. Tot cel dintâi edil a dispus construirea halelor centrale Ghica şi 24 ianuarie. Înainte de încheierea primului mandat, în 1865, a înfiinţat Oficiul de stare civilă şi a semnat contractul de cesiune pentru construirea primei linii de cale ferată din România: Bucureşti – Giurgiu, cu plecare din Gara Filaret, care va fi dată în folosinţă în 1869. În cel de-al doilea mandat, în luna decembrie, în Bucureşti erau instalate 4.000 de becuri cu gaz aerian. La sfârşitul lui decembrie 1872 (în al doilea mandat al lui Vlădoianu) a fost dată în folosinţă prima linie de tramvai, tras de cai, numit tramcar, ce-şi avea traseul între Gara Târgoviştei (azi Gara de Nord) şi Podul Târgului de Afară (Calea Moşilor).

Romfilatelia a pus în circulaţie un timbru dedicat Bucureştiului, o singură marcă poştală, alături de o coliţă dantelată, un plic şi un carton filatelic.