Cap de primăvară, sărbătoarea dragostei

Poartă numele dragostei. Dragobetele, reprezentare mitică autohtonă, intim legată de ritmurile naturii, de înfloritul florilor şi de împerecherea păsărilor.

Ritual - Ziua când se însoţesc păsările şi tinerii

Poartă numele dragostei. Dragobetele, reprezentare mitică autohtonă, intim legată de ritmurile naturii, de înfloritul florilor şi de împerecherea păsărilor.

Obiceiul atestat etnografic pe un întins teritoriu este încă viu în unele zone din nordul şi din vestul Olteniei.

Dragobetele este sărbătorit în Calendarul Popular în ziua de 24 februarie, ne spune profesorul Ion Ghinoiu, dar în unele zone şi la 28 februarie sau la 1 şi 25 martie.  Dragobete, numit şi Cap sau început de Primăvară, este deschizător al dragostei şi bunei dispoziţii pe plaiurile carpatice. Dragobetele românilor poate fi identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă şi, mai ales, cu Năvalnicul, personificare a dragostei pătimaşe din panteonul românesc.

PRIMUL. Înainte de Dragobete însă a fost Sfântul mucenic Vlasie, protectorul păsărilor de pădure şi al  femeilor gravide. Poporul român crede că de ziua lui se întorc păsările migratoare, că li se deschide ciocul şi încep să cânte. Iar la Dragobete aceste păsări se vor strânge în stoluri, ciripesc, se împerechează şi  încep să-şi construiască cuiburile în care vor creşte puii. Păsările neînsoţite în ziua de Dragobete rămân stinghere şi fără pui până la Dragobetele următor. Pentru că astăzi păsările îşi găsesc perechea, Dragobetele se mai numeşte, în nordul Olteniei, şi Logodna sau Însoţitul Păsărilor. Ritualul păsărilor a fost preluat şi de oameni. Ca să nu rămână singuri, fetele şi băieţii, asemenea păsărilor, trebuie să se  întâlnească.

În folclorul românesc pasărea, în special cucul, este personificarea dragostei, dar este un simbol oarecum trist, tristeţe provocată de lipsa şi depărtarea persoanei îndrăgite.

“Dacă în ziua de Dragobete vremea este frumoasă, fetele şi feciorii ies la pădure hăulind şi chiuind pentru a culege primele  flori ale primăverii, ghioceii şi brânduşele. Pretutindeni se striga “Dragobetele sărută fetele!”, ne spune profesorul Ion Ghinoiu.  Asemănător păsărilor, fetele se zburătoresc, fugă rituală care se încheie cu prinsul şi cu sărutatul lor de către băieţi. Înainte sau prin locurile prin care tradiţia mai este păstrată, băieţii făceau leagăne atârnate de crengile  copacilor pentru fete, căutau să-şi vorbească unii altora, să-şi spună cuvinte frumoase, să se picurie – adică să se ciupească – să se sărute, să facă legăminte de dragoste.

Dragobeţi sunt numiţi atât feciorii cuprinşi de fiorii dragostei, cât şi mugurii culeşi de fete de pe crengile copacilor şi puşi la ureche precum cireşele în luna mai. Dragobeţii se întreceau să învârtă fetele în braţe. În unele sate, femeile scoteau din pământ rădăcina de spânz folosită în practicile de medicină populară, fetele şi nevestele îşi făceau rezerve de apă din zăpada netopită cu care se spălau în anumite zile ale anului pentru păstrarea prospeţimii tenului. De frică să nu ciricăie toată viaţa, de Dragobete nimeni nu lucra. Se spunea că acest  patron al dragostei, cu înfăţişare de flăcău iubăreţ, ar umbla prin pădure să pedepsească fetele care au lucrat în ziua lui.

Ce mai vreme de iubit

Când se întâlneau tinerii la horă, primăvara, jucau pe un fel de cântece care parcă aduc a descântec. Iubirea era chemată cam aşa: “Frunzuliţă de susai, să vină luna lui mai/ Să văd codrul ca un Rai, poiana plină de cai/ Şi cireşul ne-mbumbit, ce mai vreme de iubit/ Au venit şi fluturaşii, să se joace copilaşii!/ Ieşi mândruţă până-n prag, cu firul băgat pe ac/ Şi te uită în deal cu drag/ Ca frunzând frunza de fag şi cireşul de-ambumbit/ Ce mai vreme de iubit!”