Ceauşescu avea bona unguroaică la copii

În cei 93 de ani scurşi de la naşterea „tovarăşului”, de multe adjective a fost stoarsă limba română, şi poate că va mai fi şi de-acum înainte, în efortul de-al caracteriza pe Nicolae Ceauşescu. Când de rău, când de mai bine, de „viaţa şi opera tovarăşului” s-a tras până la plictis. Cserey Ilona din satul Estelnic, judeţul Covasna, n-a ştiut mai nimic din toate câte s-au vorbit în timp despre el. A rămas surdă şi pentru linguşeli, şi pentru ocări, dar neclintită în convingerea-i că Ceauşescu „era un om cumsecade”. După 21 de ani de la moartea lui încep să apară şi mărturii ale unor oameni care şi-l amintesc într-o lumină precumpănitor pozitivă.

Cserey Ilona, Iluş Néni pentru cunoscuţi, a lucrat aproape cinci ani în casa pe-atunci tinerei perechi Nicolae şi Elena Ceauşescu. Faţă de ce lăsase în satul natal, la Bucureşti i s-a părut raiul de pământ:  casă, masă, haine frumoase, pachete cu alimente pentru familia necăjită şi puţinii bani primiţi ca salariu erau mai mult decât putea visa. Şi Ceauşescu era mai tânăr, iar dacă unele lucruri vor fi anticipat persoana dificilă care avea să devină, tânăra Iluş nu a băgat de seamă. În ochii adolescentei venite din Ardeal, „domnul” unde-a slujit părea întruchiparea amabilităţii şi a generozităţii. Aşa i-a rămas în minte Ceauşescu până la capătul vieţii.

Gonită din sat de lipsuri, la Bucureşti toate i se păreau frumoase şi parcă mai simple decât la ea acasă. Urmările războiului şi mai cu seamă seceta din 1946 au mânat de prin satele lor mulţi tineri şi tinere, în căutare de lucru. În „era nouă” ce se promitea pe-atunci, multe s-au schimbat, dar altele-au rămas aidoma vremurilor hulite prin gazete. Bunăoară tradiţia slujnicei unguroaice pare a se fi perpetuat şi la noua „aristocraţie roşie”. Fetele din secuime găseau relativ uşor de lucru, în casele noilor „domni”. Aşa a ajuns în Capitală şi Iluş, pe-atunci o copilă de 15 ani. A mers la o cunoştinţă, vecină din sat angajată deja ca bucătăreasă în casa Ceauşeştilor, să întrebe dacă nu s-ar găsi ceva şi pentru ea. „Doamna Ceauşescu”, pe-atunci tânără soţie şi mamă, a plăcut-o pe copilă. „A spus doamna Ceauşescu «rămâni aici, la noi, dacă ştii să faci mâncare. Era mai bine, totuşi, decât să stăm aici, acasă, a fost sărăcie aici. După o lună mi-a plătit bani, era mai bine, totuşi. Acolo era o casă mare, când m-am dus am stat pe strada Londra, apoi ne-am mutat în strada Herăstrău nr. 32”.

De obicei, fetele din secuime veneau la Bucureşti toamna şi plecau primăvara, când muncile câmpului le rechemau alături de familie. Tânăra Iluş, Ileana, pe româneşte, a rămas cu familia Ceauşescu cinci ani. Oprită să ajute la bucătărie şi la treburile casei, a ajuns să le poarte de grijă întâi lui Valentin, apoi Zoiei, întâii născuţi ai lui Nicolae şi Elena Ceauşescu. Când s-a întors la Estelnic, Nicu nu se născuse încă. În primii ani, mamă le-a fost mai mult Iluş decât „doamna Ceauşescu”, a povestit tânăra viitorului soţ. Lucrau amândoi, plecau dimineaţa şi veneau către seară, Ceauşescu era atunci „ministru de agricultură, apoi s-a făcut şi mai mare”. Era un tată bun, ţinea la copii dar nu petrecea multă vreme cu ei, fiind mai mult plecat. Copiii stăteau mai mult cu Ilona şi cu bunica din partea mamei.

Obişnuit s-o vadă mereu prin preajmă, Valentin nu mergea nicăieri fără Iluş, deşiră Gabor Baci firul poveştilor. Pe cât de liniştit la maturitate, întâiul născut al viitorului şef de stat a fost în copilărie o mică pacoste. Multe emoţii şi prilejuri de spaimă i-a dat fetei din Ardeal. „Se băga în toate, fugea, nu stătea locului o clipă”, a povestit Iluş Néni secvenţe din copilăria celui mai discret copil al cuplului Ceauşescu. „Când îl scoteam la plimbare, fugea, era aşa iute, m-am temut, ce mă fac dacă îl loveşte o maşină? Până am spus la doamna că nu mai merg cu el pe stradă. La grădiniţă îl duceam cu maşina”. Spaimele tinerei nu erau lipsite de temei, aveau s-o dovedescă un incident ce-ar fi putut avea urmări tragice. „Peste drum de casă stătea o altă familie, unde lucra tot o fată de la noi, a povestit un episod ce i-a rămas întipărit în memorie. Valentin se ducea acolo. Fata a spălat ceva, a lăsat pe jos ligheanele cu apă fierbinte, el s-a dus şi a căzut în apă. Fata a început să ţipe «Vină, Iluş!», când l-am scos, era tot opărit, tot s-a ars. Aşa de tare m-am speriat, am început să plâng, nu ştiam ce să fac. Am dat telefon la părinţi, au venit imediat acasă, m-au întrebat «Ce-aţi făcut la copil?». L-au dus imediat la spital. Eu am aşteptat acasă, stăteam şi plângeam, am vrut să plec, nu voiam să mă ducă la Miliţie... După un timp a venit domnul Ceauşescu, mi-a spus «Iluş, te rog să mergi cu mine la spital, copilul plânge, nu vrea să stea fără tine». Am mers, am stat cu el două-trei săptămâni, până s-a vindecat”.

Incidentul nu a avut nici un fel de consecinţă. Familia Ceauşescu s-a purtat frumos cu ea, nu au certat-o niciodată, a povestit Iluş Néni. Puţin deprinsă cu amabilităţile, tânăra a rămas impresionată pentru că ori de câte ori cerea câte ceva, Ceauşescu îi spunea „te rog”. N-avea pretenţii mari, iar în timp Ilona i-a învăţat cerinţele şi îl servea fără prea multe cuvinte.

În plus, le-a rămas recunoscătoare pentru ajutorul dat familiei ei rămasă în sat. „A venit şi mama odată la Bucureşti, cu o prietenă de-a ei, a venit la mine. Nu a trebuit să cumpere nimic, când a plecat mi-a dat voie să o duc la gară cu maşina, ei i-au plătit şi biletul de tren şi i-au dat toate de mâncare, nu aveau aici, acasă, era sărăcie...”.

Totuşi, să părăsească Bucureştiul de una singură pentru a merge la rude în Ardeal, nu i s-a permis. Liber avea doar câteva ore, sâmbăta după-amiază, timp care nu ajungea decât, cel mult, pentru o plimbare în parcul Cişmigiu, împreună cu alte unguroaice venite în Capitală pentru acelaşi lucru. De lacrimile fetei dornice să-şi revadă familia s-a înduplecat până la urmă mama Elenei. „Am plâns mult la mama doamnei Ceauşescu, rememora Iluş Néni, am spus că trebuie să merg acasă, că mama e bolnavă. M-a ascultat şi mi-a spus «bine, când vine maşina neagră, să ştii că o să mergi la Estelnic»”. La sfârşit de săptămână soţii Ceauşescu, mama Elenei, copiii şi doica Iluş mergeau la Predeal „cu maşina neagră”. Rugat de soacră, Ceauşescu a admis să o ducă pe Iluş într-o scurtă vizită la părinţi. „Au mers cu mine, ei doi şi şoferul, până la mine în sat. La Târgu Secuiesc s-au interesat la Sfatul Popular, au întrebat să nu fie ceva boală, periculoasă pentru copii. Cei mici rămăseseră la Predeal, cu bunica”. Soţii Ceauşescu au petrecut câteva ore în satul Estelnic şi au văzut cum trăieşte familia tinerei. Care s-a bucurat şi de vizită,  şi de pachetul cu alimente primit cu acel prilej.

Cserey Gabor, viitorul soţ al Ilonei, pe atunci militar în trupele Ministerului de Interne, îşi aminteşte un alt moment de generozitate al soţilor Ceauşescu, rămaşi în memoria cunoscuţilor mai degrabă ca oameni strânşi la pungă. Iluş a cerut voie să meargă la înmormântarea unei verişoare, mamă a trei copii mici. Impresionaţi de lacrimile tinerei lor angajate, Nicolae şi Elena au adus-o în sat. Prezent la funeralii, Ceauşescu a dat fiecărui copil câte o sută de lei, iar văduvului – dublu. În total, spune Gabor Baci, „domnii” de la Bucureşti au însoţit-o pe Iluş la Estelnic de trei sau patru ori, de fiecare dată în vizite scurte, de câteva ceasuri.

Soţul Ilonei Cserey a avut şi el ocazia să îi cunoască pe cei doi Ceauşeşti. Ca soldat, a ajuns şi pe la Bucureşti. Îşi vizita logodnica ori de câte ori îi permitea programul. Într-una din dăţi, stăpânul casei l-a invitat la un pahar şi i-a făcut oferta de-a rămâne în Capitală şi după terminarea stagiului militar. „Mie mi-a fost teamă să rămân, explică Gabor Baci raţiunile alegerii de-a se întoarce în sat, am văzut eu că la miniştri le trece vremea repede, dacă el nu mai era ministru, eu rămâneam fără lucru. Apoi, totul era păzit acolo, şi vila, şi ei, totul, mi-am zis că dacă intru la jug, nu mai scap. După trei ani şi trei luni mi-am spus că e destul cât am purtat arma, şi e vremea să mă întorc acasă. Voiam să fiu liber. Ceauşescu nu a fost liber niciodată, el a fost mereu păzit, întâi la închisoare, apoi ca preşedinte, tot păzit a fost, chiar şi când a ajuns «domn»”. Gabor Baci nu regretă alegerea făcută. „Am apucat 86 de ani, dar nu am fost niciodată pedepsit”.

În 1951 Gabor a isprăvit cu armata şi şi-a spus că a sosit vremea să se aşeze la casa lui, în Ardeal. Între slujba de la Bucureşti şi căsătoria cu Gabor, Iluş a ales-o pe cea din urmă. Se obişnuise la Bucureşti, îi plăcea să aibă grijă de Valentin şi de Zoia, însă argumentele logodnicului au fost mai puternice. Familia Ceauşescu a rugat-o să rămână. „Domnul Ceauşescu m-a întrebat «Iluş, de ce mergi acasă, ce o să faci acolo?», spunea el. Ce să facem? Muncim... Ce fac părinţii cu pământul? De-aia m-am întors. Ce să fac? N-am avut ce să fac. Era mai bine acolo, decât aici, acasă. Tot muncă, muncă.... Acolo era bine, era curat, dar ce să facem?”

Înapoiaţi în satul Estelnic, Gabor şi Ilona au dus mai departe viaţa dintotdeauna aspră a ţăranului. Luaţi cu grijile de zi cu zi, prea puţin au urmărit evoluţia „domnilor” de la Bucureşti, iar undele seismice ale marii istorii nu au răzbătut în gospodăria lor din judeţul Covasna. Din când în când, vecinii mai aduceau în glumă vorba de „prietenul vostru, Ceauşescu”. Nu l-au mai revăzut niciodată, dar a rămas neclintită în credinţa că el a rămas de-a pururi „un om cumsecade”, care spune „te rog” şi se poartă frumos. La Revoluţie a plâns, întrebându-se „ce rău a făcut el la Estelnic?”
Soţii Cserey nu au avut copii. Poate şi din acest motiv Iluş şi-a amintit mereu cu drag de Valentin, şi a nădăjduit până în ceasul din urmă că într-o zi el o să-şi facă timp să vină la Estelnic.


„Îşi dorea foarte mult să-l mai vadă o dată pe Valentin”, confirmă Kerekeş Zoltan, funcţionar la primăria din satul Cernat, judeţul Covasna, şi ziarist amator în timpul liber. Cu o cameră de luat vederi, cutreieră satele din judeţ în căutare de subiecte. „E o pasiune, filmez ce mi se pare interesant, ne explică el ce-l mână afară din tihna casei. În anii 90, când am început, mergeam să văd vedete, persoane publice. Pe atunci veneau mulţi din Ungaria – cântăreţi, politicieni, eram curios să îi văd de aproape, să îi aud vorbind, să ştiu că i-am filmat şi eu. După o vreme nu mi s-a mai părut aşa interesant. Am început atunci să mă interesez de alt fel de oameni. Caut, de pildă, bătrâni de prin sate – ultimul cojocar, ultimul cioplitor de porţi secuieşti, în general ultimul practicant al unei meserii ce se stinge odată cu el. Am fost cu un prieten pasionat de clopote de biserică prin mai multe sate. El e pasionat, le ştie de când datează, ce are fiecare mai deosebit, din ce a fost făcut, unde. Le-am filmat, le-am înregistrat şi sunetul, după ce mi-a atras el atenţia parcă într-adevăr, fiecare clopot are un sunet al lui. Aşa am ajuns şi la Iluş Néni, în satul Estelnic”. Unele materiale video lucrate de Kerekes Zoltan au fost preluate de posturi de televiziune, locale şi centrale, din România şi din Ungaria. Datorită curiozităţii şi inspiraţiei sale, figura senină a lui Iluş Néni a rămas imprimată nu doar în amintire.