Comuna care aproape a fost oraş

Fabrici, ateliere, magazine, farmacii, spital, liceu, o unitate militară şi 10 ferme - aşa arăta comuna Pleniţa din judeţul Dolj în perioada ei de glorie. Tinerii născuţi după Revoluţie ştiu doar din poveştile părinţilor că localitatea dintre câmpurile întinse, cultivate cu grâu şi porumb, a fost cât pe ce să devină oraş. Şi puţini dintre ei se mai încumetă să-şi imagineze viitorul în casa părintească. Majoritatea visează să plece - ori la oraş, ori în străinătate.

Dacă eşti pentru prima dată în Pleniţa, întrebarea inevitabilă ce-ţi vine în minte când vezi ruinele fostelor fabrici şi centrul localităţii e - "oare ce «fiu al satului» a fost odată mare ştab, de-a ajuns comuna asta să nu semene cu cele din jurul ei?". "Eee! Nu-i mare secret! Pe vremea lui Ceauşescu, primul secretar al judeţului Dolj, Petre Preoteasa, era din Pleniţa. Vă daţi seama că a luptat pentru comuna lui", ne lămureşte râzând primarul Mihai Calafeteanu - "cel mai legitim primar din judeţul Dolj" -, după cum e prezentat pe site-ul Primăriei Pleniţa, pentru că a primit 84% din voturile consătenilor săi la alegerile locale din 2008.

"De fapt, a fost doar o coincidenţă fericită pentru domnul Petre Preoteasa", explică Elisabeta Saliu, profesor de istorie care, împreună cu soţul ei, prof. Constantin Saliu, a scris două volume din monografia Pleniţei. "Domnul Preoteasa a fost prim-secretar la Dolj exact în perioada în care Pleniţa a beneficiat de o hotărâre a PCR dată în 1977. Conform acesteia, 10 localităţi din România care fuseseră centre ale răscoalei ţărăneşti de la 1907 urmau să fie transformate în «centre urbane agroindustriale». Printre cele 10 se număra şi Pleniţa. S-au alocat sume foarte importante pentru industrializare, iar Ceauşescu se interesa special de aceste zone. Deci, de fapt, nu a fost prim-secretarul, ci conjunctura de aşa natură", explică zâmbind prof. Saliu.

Cert este că la Pleniţa au funcţionat, până în 1993, aproape 10 unităţi industriale, dintre care câteva "de rang 0" (n.r. - importanţă naţională) - o fabrică de mase plastice, o fabrică de mobilă şi una de covoare, care produceau aproape exclusiv pentru export, o fabrică de uleiuri eterice şi o secţie a Întreprinderii de Reparaţii Auto (IRA) Craiova. Peste 2.000 de oameni din Pleniţa şi din comunele învecinate lucrau aici. Nimic din "modernizarea" Pleniţei nu s-a făcut însă fără sacrificii. "În mai 1976 am reuşit să deschidem aici un muzeu al zonei. Era chiar în centrul comunei. A funcţionat însă doar patru ani pentru că, în 1980, a fost dărâmat pentru a fi construite blocurile şi magazinul universal. Obiectele care se găseau în interior au fost furate sau pierdute...", povesteşte cu tristeţe prof. Elisabeta Saliu.

Nici colectivizarea nu s-a făcut fără probleme la Pleniţa. "Aici au fost dintotdeauna moşneni - adică ţărani liberi cu pământ. Nici pe vremea boierilor, oamenilor nu li s-a luat pământul... Aşa că la colectivizare a fost cumplit. Unii ţărani au fost torturaţi pentru că nu voiau să-şi dea terenurile, alţii au fugit pentru că n-au rezistat...", spune prof. Saliu.
Azi, mulţi dintre bătrânii comunei regretă comunismul. "Măcar atunci era o ordine, domnule. Ştia fiecare ce are de făcut. Păi, eu căram în fiecare dimineaţă două remorci de oameni la muncă. Acum e totul alandala şi nimeni nu mai are unde munci", spune cu năduf Ion Mitroi, un plenicean de 63 de ani. Inginerul agronom Viorel Şerban, fost director al CAP-ului din Pleniţa, susţine şi el acelaşi lucru: "Nu vreau să ziceţi de mine că-s vreun nostalgic, dar ca să vă dau un exemplu, pe timpurile alea aveam aici 10 ferme şi 20-30 de culturi tehnice. Acum, jumătate din teren e pârloagă.

Copiii ălora de şi-au luat pământul de la CAP n-au făcut nimic cu el. L-au lăsat să se facă praf. Că e greu cu munca... Acuma, pe de altă parte, oamenii nici nu mai au bani să lucreze pământul şi nici siguranţa că îşi vând marfa. Aşa că... decât să munceşti degeaba, mai bine stai degeaba". Oricum ar suci-o, fostul director de CAP ajunge la aceeaşi concluzie - "agricultura a fost distrusă intenţionat! Nu că nu s-au priceput, da' n-au vrut. Mai bine să aducă de toate de afară. Păi, înseamnă că ţării nu-i trebuie producţie! Dacă nu vrei să stimulezi producţia, n-ai marfă, n-ai bani. E atât de simplu: «bani - marfă - bani». Era o sintagmă la economie politică. Dacă nu ştii să faci să meargă roata asta, n-ai nimic.

Profesorul meu spunea: «Bă, dacă nu ştii economie politică, munceşti ca prostu'!». Ce să mai zic? Acum e dezorganizare şi cu asta basta! Nimic nu se leagă. Organizarea se face cu un conducător care să ştie ce face, nu fiecare de capul lui". Inginerul Şerban spune că, după 1990, a încercat şi el să-şi facă o asociaţie agricolă, "da' m-am îmbolnăvit şi n-am mai putut... Şi eram şi foarte exigent. Cum ştiam eu că trebuie făcută treaba. Or, climatul de imediat după '90 n-a fost favorabil asocierii, mai ales mie, care fusesem şef la CAP. Aşa că m-am lăsat. Acum mai vin oamenii şi-mi cer sfaturi... Va să zică eu eram «comunistu'», că am fost la CAP...", zice el cu tristeţe.

Două lucruri i-au lipsit Pleniţei ca să devină oraş înainte de 1989. "Calea ferată, care a fost proiectată de două ori pe vremea lui Ceauşescu, dar nerealizată, şi lipsa apei", explică prof. Constantin Saliu. După Revoluţie, comuna a mai avut o şansă, în 2003, să intre în rândul localităţilor urbane.

"Dar, la referendumul organizat atunci, oamenii s-au pronunţat împotrivă. În principal pentru că se temeau de impozite mai mari", spune primarul Mihai Calafeteanu. Gurile rele din presa locală doljeană susţin însă că, în 2003, reprezentanţii administraţiei locale au întârziat cu fix 24 de ore depunerea documentaţiei necesare. Cert este că Pleniţa a rămas... "la ţară". Privatizările de după 1993 au distrus toată industria comunei. Fabricile au fost cumpărate pe rând de investitori, lăsate să moară şi vândute pe bucăţi, la fier vechi. Acum, doar caii care pasc iarba dintre clădirile dezafectate le mai tulbură liniştea... "Am avut la un moment dat în comună nişte italieni care au vrut să investească într-o fabrică de textile, dar nu le-a ţinut mult. Voiau ca oamenii să le muncească pe nimic", povesteşte primarul.

Astăzi, liceul din comună, transformat de comunişti din teoretic în industrial, "pentru a furniza muncitori pregătiţi", pregăteşte 420 de elevi, probabil pentru câmpurile Spaniei şi ale Italiei. Şi unitatea militară care a funcţionat aici zeci de ani a fost închisă în 2003. Chiar primarul Calafeteanu, care a fost comandant al unităţii, a fost nevoit atunci să se... reorienteze. Azi, fostele clădiri ale garnizoanei sunt abandonate, iar zona de antrenament arată ca un câmp plin de pari strâmbi şi rampe ruginite.

Vechile blocuri comuniste din centrul localităţii sunt nişte hibrizi. Oamenii şi-au pus termopane şi au încercat izolaţii care mai de care mai ingenioase. Unul, pentru că probabil îl trăgea curentul de pe casa scării, s-a pus stăpân pe ea şi a închis-o la etajul unui bloc, în termopan cu... moţ. Acoperişul pare rupt de pe un castel de romi. "Acolo stă un poliţist, doamnă", râde cu poftă un localnic de mirarea noastră în faţa bizareriei arhitecturale. La parterul altui bloc se vând materiale de construcţii "endgros şi and-detail". Iar din falnicul magazin universal cu două etaje n-a mai rămas decât un disco-bar - amenajat la parter - şi un magazin second-hand care vinde de toate - de la haine până la electronice şi biciclete.

Pleniţa a rămas nici cal, nici măgar - cele patru fabrici de pâine, moara modernă, spitalul, staţia de salvare, cele două cabinete stomatologice şi trei farmacii, banca, liceul, cele trei şcoli şi două grădiniţe, staţia de pompieri şi serviciul de evidenţă a persoanelor o recomandă ca oraş, fie şi unul mic.
Cei doar 6.000 de locuitori, din care aproximativ 1.000 sunt plecaţi la muncă în străinătate, problemele sistemului de alimentare cu apă şi ale celui de canalizare şi principala ocupaţie a oamenilor, care a rămas agricultura de subzistenţă, o dau însă de gol.