Cu manuscrisele lui Cioran, ar putea lua o fermă. "Îmi plac copiii care cunosc gustul caviarului!"

În februarie 1998, Simone Baulez, "brocanteuse", descoperea în pivniţa imobilului unde a locuit Cioran manuscrise care ar putea aduce proprietarului, în urma unei licitaţii, o sumă în jur de un milion de euro. Madame Baulez, care a împlinit 68 de ani, a avut o viaţă extraordinară, iar găsirea acestei comori nu i-a schimbat-o prea tare. Doar a obligat-o să-şi cheltuiască banii pe avocaţi, pentru a obţine în justiţie dreptul asupra manuscriselor. O întreb dacă s-a gândit la ce va face cu banii după ce va vinde manuscrisele şi ea zâmbeşte: "Am picioarele pe pământ. Am câştigat deja de mai multe ori. Sunt înţeleaptă. În 1986 am pus mâna pe un contract cu statul. Adică făceam debarasarea în toate succesiunile pe care le primeşte statul, dacă nu există moştenitori sau refuză moştenirea. Era foarte simpatic". Spune că nu va cheltui banii ca să se distreze sau ca să călătorească, mai ales că nu-i place să meargă cu avionul, şi că va investi banii. Poate pentru a cumpăra înapoi ferma din Mayenne (o regiune aflată în vestul Franţei), pe care a vândut-o la majorat: "Acum, această fermă aparţine INRA (l’Institut National de la Recherche Agronomique). Nepoţilor mei, Olivia şi Nicolas, le-ar plăcea să meargă acolo, pentru că fac călărie, iar la fermă se cresc cai foarte frumoşi, de curse". "Vă gândiţi să vă retrageţi la ţară?", întreb. "Mă vedeţi croşetând? Nu cred. Pentru mine, pensionarea e un cuvânt care nu există", se amuză madame Baulez şi îşi spune povestea, cea a unei tinere care nu s-a supus convenţiilor şi care şi-a urmat drumul cu bucurie.

"Am avut viaţa care-mi place. Foarte grea la început, pentru că, împreună cu sora mea, am rămas orfane de la 5 ani. Majoratul era la 21 de ani. Am avut şansa ca tatăl meu să fie un om cu o mentalitate avansată. Înainte să moară, el voia să cumpere un teren de aviaţie în Statele Unite. Pot să spun că în epocă asta era ceva futurist. După ce şi-a pierdut prima soţie, mama surorii mele, s-a căsătorit cu mama mea. El era «Aveyronnais» (din regiunea Aveyron, aflată în centrul Franţei), iar asta e ceva minunat. Aveyronezii, la Paris, se ocupau cu vânzarea cafelei şi a cărbunilor. Bistrourile şi braseriile erau ţinute de aveyronezi. Mama era dintr-o familie foarte diferită, bur­ghe­ză, deloc "aveyroneză". Eu am os­cilat între cele două educaţii, între co­merţul cu cafea şi stilul foarte bur­ghez. Tata şi mama au murit la un interval de un an şi, toată copilăria, mi-am petrecut zilele de joi la bunicii din partea mamei. Bunicul era notar. Am făcut şcoala la o instituţie priva­tă foarte şic", spune Simone Baulez.

Dacă atmosfera de la bunici era apăsătoare, la unchiul său, fratele ma­mei, inginer, a întâlnit luxul, lu­crurile frumoase: "Unchiul meu construia baraje şi ar fi devenit ministru al Transporturilor dacă soţia sa nu ar fi fost foarte bolnavă. Ei primeau musafiri în fiecare primă duminică a lunii. În familia din partea mamei erau persoane foarte şic. Diferite de bunica, ce se îmbrăca mereu în negru. În adolescenţă, am fost terorizată de gândul că voi ajunge acasă şi o voi găsi moartă pe bunica".

La 21 de ani a avut şansa să moş­te­nească averea părinţilor: "Dar, între timp, am avut o fiică. Şi pot să vă spun că, în 1963, nu era privit bine să nu fii căsătorită şi să ai un copil. Fata mea se numeşte Barbara şi, imaginaţi-vă, aveam o mătuşă care-i spunea «Ba­rabas». M-am căsătorit cu tatăl său pentru că nu voiam ca fiica mea să poarte numele meu de fată".

Împreună cu Daniel a început să facă această meserie, ce presupune de­barasarea apartamentelor şi apoi vin­derea obiectelor găsite. "Am cum­părat odată o mulţime de oale care nu erau foarte curate şi am stat toată noaptea şi le-am spălat în baie, pentru că trebuia să le pun în vânzare di­mi­­neaţa, nu puteam să aştept. Eu, la Drouot, am cumpărat lucruri extraor­di­nare prin ’81-’82, pe care le-am re­vân­dut. Am cumpărat în noiembrie genţi de plajă. Daniel mi-a zis: «Eşti nebună? Cine o să cumpere acum genţi de plajă?». Vine week-end-ul cu vânzarea şi Daniel îmi spune să nu scot genţile. Ajungem la Montreuil, pun marfa şi ce vând mai întâi? Genţile de plajă! Erau frumoase, erau de calitate", povesteşte madame Baulez. Şi râde în hohote când îşi aminteşte cum scăpau de lucrurile stricate: le aruncau în Sena, iar pe cele mici, uneori, le aruncau în Bois de Boulogne. "Câteodată, cădeau în capul cuiva, care începea să strige. Ne distram făcând meseria asta!"

În tinereţe, i-a plăcut mult să meargă la cinematograf. Îşi aminteşte cum a încălcat încă o dată regulile şi s-a dus, pe când avea 13 ani, împreu­nă cu o colegă, să vadă "Et Dieu créa la femme", film interzis celor mai mici de 16 ani. Într-o zi i-a scris o scri­soare lui Brigitte Bardot, care mul­tă vreme a locuit aproape de casa lui Simone Baulez, în care îi povestea diverse amintiri legate de actriţă. BB i-a răspuns: "Scrisoarea ta m-a emoţionat".

Pentru Simone Baulez contează enorm ca familia sa să o ducă bine. Poate de aceea ginerele său îi spune so­ţiei sale: "Mama ta e o lupoaică". Şi gi­nerele şi fiica lucrează cu ea la de­barasări şi în magazinul pe care îl au. "Am spus tot timpul: «Îmi plac co­piii care cunosc gustul caviarului!». Nu trebuie să mănânce zilnic caviar, dar să-i cunoască gustul. Ştiţi ce-am pri­mit cadou de la nepoţii mei de ziua mea? Eram la masă şi, în conversaţie, Ni­colas zice: «Eu, dacă am să am co­pii într-o zi, o să îi încredinţez lui Ma­mie (bunicii). Ce-ar putea să pă­ţeas­că? Doar să moară de fericire!»"

Portret
Daniel
Simone Baulez vorbeşte despre soţul său: "În 1966 am divorţat de Daniel, care a murit de cu­rând. Daniel era un tip hiperinteligent. Când l-am cunoscut, el voia să plece în Australia, iar eu m-am agăţat de el, pentru că aveam toate problemele din fa­milie. Dar aşa se întâmplă şi azi cu tinerii. La acea vreme, să fii divorţat era ceva inimaginabil. La începutul anilor ’70, când era întrebată la liceu despre părinţii săi, Barbara spunea că sunt di­vor­ţaţi. Acum, nepoatei mele, care are 18 ani, un coleg i-a spus: «Cum, părinţii tăi sunt căsătoriţi încă? Nu sunt normali!». Daniel era foarte frumos şi a avut o viaţă teribilă, i-au plăcut jocurile de noroc şi fe­meile. Când s-a născut Barbara, eu aveam 19 ani, iar el – 18 ani. Eu am moştenit domeniul din Mayenne şi ne-am cumpărat maşini extraordinare. Şi cazinoul era extraordinar, dar eu aveam mereu picioarele pe pă­mânt, pentru că exista Barbara".

Dansul
Când deja nu mai era foarte tâ­nără, madame Baulez şi-a îm­plinit un vis, acela de a învăţa să danseze: "Nepotul meu, Nicolas, s-a dus la o petrecere, care avea loc într-un garaj frumos de­corat. Era muzică, dar nimeni nu dansa. Am zis că nu e posibil aşa ceva şi l-am înscris la o şcoa­lă de dans. A învăţat acolo toate dansurile de salon. Şi eu mer­geam cu el în fiecare vineri.  Până într-o zi, când profesorul mi-a zis: «Madame Baulez, dumneavoastră de ce nu dan­saţi?». Cu Daniel nu dansam, pentru că era mai mic de statură decât mine. Dar totdeauna am visat să ştiu să dansez. Mi-a dat o stare incredibilă să văd că pot să fac ceva ce credeam  imposibil până atunci. Şi am început şi eu să iau lecţii. Şase luni mai târziu am dat un examen şi am primit o medalie şi o diplomă. În viaţă, să ştii să dansezi îţi dă o încredere enormă. De ce se bea atâta în cluburi? Pentru că tinerii nu ştiu să danseze".

Evoluţie
Doamna Baulez ar fi vrut să înveţe limba arabă: "Dar atunci, în anii ’80, aş fi fost privită rău. Mi s-ar fi pus eticheta de «fata cu arabii». Acum trebuie în­vă­ţa­tă limba chineză". Ea îşi doreşte să facă lucruri pentru ea, dar şi pentru alţii: "Mi-ar plăcea să fac o firmă care să ofere locuri de mun­că pentru care să nu fie ne­vo­ie de cine ştie ce calificare, şi unde oamenii să fie plătiţi la fie­care două zile. Pe cutia de ceai era înainte o mică bucăţică de scotch, care acum nu mai există. Poate era făcută de o maşină. Ar putea fi făcută de oameni".