Cuceriţi cu băta şi lămpaşul

Mineriada din 13-15 iunie 1990: cele căteva zile cumplite in care Bucureştiul a fost asediat şi cucerit de mineri. Aduşi cu trenuri speciale de puterea abia onfirmată prin alegerile din "duminica orbului", ortacii s-au comportat mai rău decăt oamenii cavernelor, iar in Capitala Romăniei legea s-a făcut cu băta şi lămpaşul.Â

REMEMBER l In urmă cu 17 ani, hoardele de mineri au aruncat Bucureştiul In epoca de piatră

Mineriada din 13-15 iunie 1990: zile cumplite in care Bucureştiul a fost asediat şi cucerit de oamenii cavernelor, deghizaţi in mineri. Zile de teroare, in care insemnul oficial al puterii a fost băta şi lămpaşul.


In cei 17 ani trecuţi de la cea mai dramatică dintre "Mineriade" au apărut indicii care arată că ortacii au fost coordonaţi de vărfurile puterii instalate după alegerile din "Duminica Orbului". In tot acest timp, justiţia a promis că o să-i identifice pe cei vinovaţi pentru declanşarea acelui dezmăţ de violenţă. Dar, in afara cătorva tentative modeste, n-a reuşit mare lucru. In speranţa că promisiunea va fi totuşi respectată căndva, prezentăm mărturiile a doi bucureşteni care s-au aflat atunci in "punctul zero" de la Universitate.


"VENIM ŞI LA TINE". In iunie 1990, Universitatea a fost epicentrul terorii. Iar Facultatea de Geologie a fost printre primele victime ale acelui tsunami de violenţă. După "evenimente", laboratoarele vandalizate, sălile de curs şi amfiteatrele au rămas năclăite in duhoarea pestilenţială a ortacilor, care şi-au deşertat acolo maţele mai degajaţi decăt ar fi făcut-o intr-un closet public.

Profesorul universitar Theodor Neagu, de la Catedra de Paleontologie, este  unul dintre cei care s-au confruntat cu minerii. De atunci au trecut 17 ani. Ani lungi, care n-au reuşit să şteargă indignarea savantului, obligat să asiste la umilirea celul mai important locaş de cultură al ţării. Profesorul este şi acum convins că minerii au fost coordonaţi de foşti securişti. "De unde să cunoască Bucureştiul atăt de amănunţit indivizii ăia scoşi din văgăunile pămăntului? De aici, din Laboratorul de Paleontologie, priveam direct in piaţă. Aşa i-am văzut pe minerii adevăraţi, veniţi chiar din subteran, plini de praf şi de transpiraţie. Dar şi alt soi de «mineri», imbrăcaţi ingrijit şi curaţi. Mai să nu-ţi crezi ochilor: «minerii» spilcuiţi purtau salopete cu pantalonii călcaţi la dungă. Cănd am văzut vreo patru sau cinci inşi care băteau o femeie, am strigat la ei de aici, de sus. Mi-au zis: «Las, că venim şi la tine». Au venit cam intr-un sfert de oră. De lovit n-au indrăznit să mă lovească. Dar biroul mi l-au distrus, după ce l-au jefuit. Au distrus colecţii de roci şi de fosile cu o valoare ştiinţifică inestimabilă, adunate in căteva generaţii. Indiferent că erau mineri adevăraţi sau «mineri» călcaţi la dungă, toţi au fost nişte animale. Iar ceea ce-i cu adevărat greu de acceptat, chiar şi după 17 ani, este că şeful de atunci al statului le-a mulţumit in public barbarilor ăstora."


DIVERSIUNEA. Mihai E. Popa este unul dintre cei care au trăit pe pielea lor infernul din 13-15 iunie 1990. Pe atunci era student la Facultatea de Geologie. Acum este doctor in ştiinţă şi lucrează tot acolo unde, cu 17 ani in urmă, s-a intălnit cu minerii trimişi de Ion Iliescu să planteze flori cu ranga şi cu băta. Mineri care au fost la un pas să-l execute. A avut insă noroc şi a scăpat cu viaţă.

†Jurnalul Naţional: Ce a fost aici, la Universitate, la 13 iunie 1990 şi apoi la 14 iunie.

Mihai Popa: Eram in anul intăi. La 13 am venit să-mi pregătesc materialele de laborator, căci a doua zi, in 14, aveam examen la geologie fizică. Era prima mea sesiune de vară. Deci, la 13 am fost aici, la facultate. Am văzut luptele de stradă din faţa Universităţii şi fugăreala dintre jandarmi şi manifestanţi. După părerea mea, au existat clar provocări: jandarmii s-au retras deliberat, pentru ca distrugerile apărute să justifice escaladarea represiunii ulterioare. Cred asta pentru că de aici, din laborator, vedeam foarte bine intreaga zonă. In plus, inţelegeam altfel situaţia. Am făcut armata, ca elev TR (termen redus), la Băneasa, la Batalionul 43 - Securitate/Miliţie, sau UM 0396. Deci, trupele care alcătuiesc acum Jandarmeria. Am făcut armata acolo impreună cu toţi colegii mei de la Geologie. Â

†Avănd o asemenea perspectivă asupra zonei, aţi sesizat ceva deosebit in 13 iunie?

Am văzut autobuzul care a luat foc, la fel ca şi celelalte maşini care au ars lăngă Universitate. Dar n- am observat concret declanşarea incendiilor. Ulterior au apărut inregistrările unor convorbiri telefonice, care demonstrau că oamenii de la MI şi-au dat singuri foc la maşini. Dar n-am văzut asta cu ochii mei. Un lucru imi este insă clar: dacă tu, pluton de jandarmi, dotat cu scuturi şi cu bastoane, vrei să-ţi aperi autobuzele, le aperi şi nimeni nu se apropie de ele. Am văzut lupta civililor cu forţele de ordine, dar şi unele ambiguităţi din comportarea jandarmilor. Lucru explicabil doar dacă au avut ordin să se lase bătuţi. Pe de altă parte, in Piaţa Universităţii a fost dislocată chiar unitatea la care eu am făcut armata şi mi-am văzut locotenentul la Teatrul Naţional. Cojocaru il chema, dacă imi amintesc bine. M-am liberat in iunie 1989, dar, in faţa teatrului, mi-am recunoscut foşti colegi, băieţii de la trupă, care făceau stagiul militar complet şi nu se liberaseră. Asta insemna că UM 0396, fostul Batalionul 43 de Miliţie-Securitate, a fost trimis la Piaţa Universităţii. La Revoluţie, aceeaşi unitate s-a aflat in Piaţa Romană. Deci, asta a fost in 13 iunie.

"Iţi dau eu revoluţie"

In 14 am ajuns in Piaţa Universităţii pe la opt fără zece, pentru că la opt aveam examen. Aveam examen scris cu prof. Pauliuc. Dumnezeu să-l ierte, că s-a prăpădit! Venisem cu metroul şi primii mineri i-am văzut in pasaj, care era deja plin. Am ieşit in piaţă pe la ceas şi am vrut să intru in Universitate pe sub balcon. N-am putut, pentru că uşa era inchisă. Apoi am vrut să intru pe la Institutul de Studii Sud-Est Europene, din Bd Elisabeta. Acolo am văzut o fată in şoc. Cred că fusese cel puţin bruscată, dacă nu chiar violată. Era in şoc, se uita fix şi nu reacţiona. O vedeam prin zăbrelele curţii interioare. Cred că era unul dintre studenţii rămaşi peste noapte in Universitate ca să apere bibliotecile de eventuale incendii. Imaginea ei şi a minerilor care treceau pe lăngă ea şi o scuipau m-a făcut să reacţionez. Am intervenit, s-a creat o busculadă, timp in care cineva mi-a văzut obiectivul aparatului de fotografiat, mulat dinspre interior pe făşul rucsacului. M-au atacat, eu am răspuns. Intre timp a apărut un individ imbrăcat civil, cu cămaşă călcată, care s-a şi prezentat. Nu mai ţin minte dacă a spus că este de la Securitate sau de la poliţie. Dar sigur era ofiţer.

†Ce era cu el?

Imi amintesc că, după ce şi-a declinat această calitate oficială, mi-a zis: "Ai vrut revoluţie, lasă că-ţi dau eu revoluţie!". Apoi a inceput să strige că m-a văzut cu o zi inainte, cănd aruncam cocteiluri Molotov in poliţişti.

Judecata minerilor

†Dar minerii?

N-am o mutră prea fioroasă, dar, probabil, m-au considerat deosebit de periculos. Motiv pentru care am fost arestat de patru mineri. Asta a şi fost norocul meu, că erau patru. Au fost ca nişte gărzi de corp, care m-au apărat de alţi mineri care voiau să mă linşeze. Dar nu m-au apărat din vreun motiv umanitar, ci pentru că eram ca o pradă de război: dacă ei m-au prins, tot ei aveau dreptul să mă şi execute.

†Aşa hotărăseră ei?

Da. Eram student, aveam o geacă de piele neagră, purtam ochelari. Clar că eram "golan". In plus, ii luasem apărarea acelei fete, faptă la care se adăuga afirmaţia poliţistului-securist. Deşi civil, minerii ascultau de omul ăla ca de un şef. Mi-au luat buletinul, carnetul de student şi aparatul de fotografiat. Il aveam la mine pentru că aşa făcusem şi la Revoluţie. Dar atunci, in iunie, am fost intr-un pericol mai mare decăt in decembrie. Cei patru mineri m-au dus pe Strada Eforie, la sediul poliţiei, care devenise "comandamentul" minerilor. Acolo mai era doar un plutonier, la poartă, care-i tria pe cei "arestaţi" de mineri şi chema dubele să-i ducă la Măgurele. Acolo am văzut bătăi monstruoase. Am văzut şapte-opt persoane culcate cu faţa in jos, sub o scară. Toţi erau bărbaţi şi, bănuiesc, dar nu pot demonstra, că erau morţi. Erau aliniaţi pe jos, plini de sănge şi nu s-au mişcat absolut deloc căt timp eu am fost acolo.