Cum s-au schimbat românii în ultimii 20 de ani

Satul ca domiciliu forţat decent
Voiam să-l întreb pe Vintilă Mi­hă­i­l­escu despre ceva ce mă obsedează de multă vreme, şi anume oraşul-în­chisoare. Mi se răspunde tranşant că la această închisoare aspiră mulţi dar reuşesc puţini şi că, pentru prima oară în istoria modernă a României, după 1996 fluxul de migraţie a fost inversat: nu mai migrăm atât dinspre sat la oraş, cât invers, de la oraş la sat. "Deci nu putem vorbi de oraş ca în­chisoare de lux, ci mai degrabă de sat ca domiciliu forţat decent. Ca să scap de voi de la oraş, că oricum sun­teţi prea mulţi şi n-am cu ce să vă hră­nesc, ia duceţi-vă voi la sat, ca acolo mai o găină, mai o vacă – şi oricum nu faceţi scandal. Deci alimentezi un spa­ţiu rural (cel mai mare din toată Europa!) şi-i laşi să se descurce. E un do­miciliu forţat; fără poliţist la colţul uliţei, dar un domiciliu forţat din care scapă cine poate".

Criza identitară plus noile pre­fe­rin­ţe ale românilor sunt doar două dintre efectele sociale ale consumismului. Noul tip de sclav e un sclav fe­ricit că are posibilitatea să consume. Aici nu ne deosebim cu nimic de res­tul lumii. Încet cu încetul, ne-am în­de­păr­tat de cele sfinte şi am avut, uneori, opţiuni falimentare pentru spi­ritul nostru. Pentru că societatea de consum nu se împacă deloc cu se­tea de cele sfinte. Cine se plânge, să fa­că bine să tacă. "Nu cumva, în această lume ne-am dorit să trăim? Aici e o chestie de ipocrizie, e vorba aia românească, «nu se poate şi sătul, şi cu slana-n pod», adică s-avem de toa­te dar să nu ne atingem decât de cele spirituale. Păi stai puţin, ori vrei de toate, ori nu vrei. Şi acces la tot ce-nseamnă bunuri de consum, şi o de­taşare olimpiană faţă de tot ce în­seamnă lumea trivială a consumului, asta nu se poate; ori eşti în această lu­me, ori nu. Nu fac aici o pledoarie pentru «haideţi să ne iubim în mo­luri», dar să nu devenim ipocriţi! În­cer­caţi şi spuneţi-le copiilor dumnea­voas­tră că le luaţi mobilul şi nu-i mai lă­saţi la calculator, spuneţi-le că se poa­te trăi o viaţă foarte frumoasă şi fără internet şi vedeţi ce iese! Unde începe adevărata problemă este că pentru orice plăcere există un cost, iar noi încă nu ne-am obişnuit cu asta. În­cepem cu toţii să realizăm care sunt cos­turile umane ale acestui tip de so­c­i­e­tate, doar că încă bâjbâim şi cău­tăm mai degrabă ţapi ispăşitori decât pro­bleme structurale. Cine încearcă o cri­tică a consumismului în Ro­mâ­nia e taxat rapid de comunist, pe câtă vre­me asta nu e decât un fapt elementar de spirit critic – şi un anticorp firesc al acestei societăţi. Critica societăţii de consum e la început şi e haotică. Ca atare, devine bârfă în­tre doi ciufuţi şi trei ciudaţi".

Să înţelegem de aici că singura fe­ricire validă a românului, la 20 de ani după Ceauşescu, stă aşezată frumos pe rafturile magazinelor? Da, fe­ricirea e pe raft! Consum, deci sunt fe­ricit!, "dar sunt fericit pentru că, întâi şi-ntâi, am libertatea să consum. Pe de altă parte, nu aş fi atât de pesi­mist şi nu aş subestimat într-atât tot ce înseamnă propensiunea către spiri­­tualitate. Nu înseamnă că, dacă merg la mall, oamenii nu se mai închină. Dimpotrivă, aş zice: încrede­rea în biserică e pe primul loc, procentul de credincioşi declaraţi este unul dintre cele mai mari din Europa, nu­mărul de biserici a crescut incom­pa­rabil mai mult decât cel al şcolilor şi spitalelor (lucru firesc, într-o anumită măsură, după 50 de ani de co­mu­nism), libertatea confesională este reală (greco-catolicii, de pildă, s-au putut întoarce la credinţa lor şi, în mare măsură, la lăcaşurile lor, au apărut o serie de grupări religioase gen New Age, etc.), dacă mergi cu au­tobuzul, majoritatea călătorilor se în­chină când trec pe lângă o biseri­că... Aş zice că, în anumite privinţe, s-a mers chiar prea departe, prezenţa bisericii, din Parlament până la bi­ne­­cu­vân­tarea maşinilor şi trecând prin în­vă­ţă­mântul religios obligatoriu fiind, după părerea mea, mai degrabă o problemă decât o binecuvântare. Chiar din perspectiva bisericii, am mari semne de întrebare pentru această supraproducţie de cre­din­cioşi. Nu merge să faci credincioşi la plan, or biserica a exagerat din acest punct de vedere. Unde s-ar putea să aveţi însă dreptate este în privinţa ca­lităţii acestei religiozităţi. Dar aici este greu să ne pronunţăm fără o cu­noaştere mai apropiată a fenomenului! Pe de o parte, anchete sociologi­ce naţionale şi pe Bucureşti, au scos în evidenţă o frecvenţă şi diversitate de practici magico-mistice incredibile. Pe de altă parte, pentru mine sur­priza a fost şi  inversă. Am des­co­p­e­rit oameni care s-au născut cu calculatoru-n braţe, care n-au avut parte decât de această educaţie religioasă con­traproductivă de la şcoală şi care au propensiune pentru credinţă mult dincolo de ceea ce eu personal m-aşteptam. Statistico-logico-psihologico, luaţi-o cum vreţi, nu era chiar aşa de previzibil... Haideţi deci să nu demonizăm societatea de consum, care este şi la noi – atât cât se poate – şi o societate a democraţiei, a statu­lui de drept şi a libertăţii. Şi nu este, ne­a­părat, nici o societate a morţii spiritualităţii..."

Religia corpului
Dacă propensiunea către spiritualitate e o chestiune de opţiune individuală, românii par uniţi în cuget şi-n simţiri atunci când vine vorba despre un tip de religie, mult mai la în­demână: religia corpului. Preocupa­rea exagerată pentru sănătate şi frumuseţe vine odată cu societatea de consum. "Se vorbeşte de o bună bu­ca­tă de vreme despre o adevărată «re­ligie a corpului». Asistăm la un fel de sacralizare a corpului. Corpul tre­buie să fie perfect, căci este bunul tău cel mai de preţ şi eşti responsabil pentru el. Dacă te îmbolnăveşti, dacă eşti obez, e greşeala ta. Ce poate o so­cietate de consum să-şi dorească mai mult decât un corp perfect, făcut pentru a munci? Şi nu oricum, ci fe­ricit. Eficienţă plus fericire! Trebuie să fii bucuros că stai până la 12 noap­tea la slujbă. Un univers con­cen­tra­ţi­o­nar? De bună seamă, dar unul care a ajuns la performanţa să ne facă să vi­săm la el neîncetat! Orwell e deja cam depăşit". Şi cum toate au preţul lor, "suferiţa postmodernităţii", această boală prelungită a consumismului, se face din ce în ce mai simţită." Obo­seala tehnologiei nu întârzie să apa­ră. Urâm televizorul, dar îl ţinem des­chis toată ziua. Urâm programele idioate ale televiziunilor, dar le în­ghi­ţim pe nemestecate. Studii de toate fe­lurile efectuate în ultimii ani atrag aten­ţia că televizorul tâmpeşte de-a dreptul iar, la copii, supraexpunerea la televizor are ca efect întârzierea dez­voltării intelectuale. Uitatul la te­le­vizor e uniformizator şi nu ne poate di­f­erenţia decât o ofertă diferenţiată a televiziunilor. "Din acest punct de ve­dere, aş dori să precizez ur­mă­toa­rele: 1) că riscul de a găsi un public de nişă şi-l asumă foarte puţine televizi­uni; 2) tipul de mesaj nu diferă decât de la "votaţi cu Mao" la "votaţi cu Ţao" şi 3), poate cel mai periculos, ofe­ră un anumit model de reuşită, re­u­şita celui care ţipă mai tare şi are ul­­timul cuvânt, indiferent ce ar spune, ge­nul de ţoapă săracă cu duhul dar bo­gată cu trupul. Şi încă ceva: dacă mul­tă vreme urmăm fascinaţi păs­to­rul mediatic oriunde dorea el să ne du­că, există tot mai multe semne că pu­blicul a început să-şi dorească şi alt­ceva, e disponibil şi pentru altceva. Ceea ce lipseşte e curajul şi crea­ti­vi­tatea media, pentru că public exis­tă! Dovadă că anumite emisiuni, lan­sate de tatonare, au prins şi fac rating. În­ţe­leg această constrângere a audi­en­ţei, dar pu­blicul a început să sufere de prea mult păscut cu turma. Mai lăsaţi-ne, mai terminaţi, mai vrem şi alt­ceva! Doar că media n-au curajul să facă o schimbare. Fiecare aşteaptă de la celălalt, fă tu primul pas şi dacă nu-ţi rupi gâtul, vin şi eu. Ceea ce e un mare păcat".