Cum şi-au petrecut sfârşitul lumii... Vinerian Bădoi a fost printre primii care au strigat în Bucureşti "Jos Ceauşescu!"

După ce a aflat de grozăviile petrecute la Timişoara, un tânăr de nici 30 de ani se întreba: "De ce toţi care puteau face ceva au stat cu mâinile în sân? Poate de frică. Doamne, cum poţi să tragi în oameni, în femei, în copii?! Să fie judecaţi şi condamnaţi toţi, începând cu comandantul suprem şi terminând cu ultimul soldat care a tras". Au fost ultimele cuvinte scrise în jurnal de către eroul Vinerian Bădoi pe 20 decembrie 1989. Nu a mai trăit decât o zi.

Pe soţia eroului-martir Vinerian Bădoi am întâlnit-o la cimitir, unde îi e îngropat bărbatul. Îşi aminteşte cu linişte de acele zile, de acel an. Când vorbeşte de soţul ei, ochii i se însufleţesc de parcă l-ar învia de fiecare dată când îl pomeneşte. Numai la gândul că fiica ei a crescut fără tată se luptă cu lacrimile. "Vinerian era un om iubit. Mergeam la munte când aveam zile libere, era şi ghid montan. Îi plăcea să pună muzică la petreceri. Lucra la ICAP, actuala ApaNova, ca mecanic." Ar fi vrut să urmeze Facultatea de Filosofie, dar greutăţile din ce în ce mai mari nu i-au dat răgaz. În sufletul lui, Vinerian era măcinat de tot mai multe dezamăgiri şi visa să plece într-o bună zi în America. "Era bun sportiv şi se gândea că va putea trece Dunărea înot şi să-şi împlinească visul", îşi aminteşte cu duioşie soţia.

Bărbatului i se părea o mare nedreptate faptul că, fiind din provincie, nu avea dreptul la locuinţă în Bucureşti şi nici dreptul la raţie. "I-a scris de multe ori lui Ceauşescu, ţin minte că în una dintre scrisori îl întreba: «De ce oamenii care nu sunt din Bucureşti sunt furaţi de dreptul de a avea o casă, când însuşi tovarăşul nu e din capitală?» I-am zis să nu trimită scrisoarea aceea că ne bagă pe toţi la puşcărie, dar tot a trimis-o. Nu putea să nu facă ceva". Femeia îşi aminteşte că în acel an frustrările erau din ce în ce mai mari, se simţea o tensiune în oameni. Vinerian era la curent cu politica, asculta Europa Liberă. Când a auzit de evenimentele din Timişoara, a decis să aprindă dorinţa de libertate şi în Capitală.

Fiecare secvenţă a zilei de 20 decembrie 1989 e ţinută minte cu sfinţenie de Maria Bădoi. Sunt ultimele amintiri cu bărbatul ei în viaţă. "Am plecat împreună, ca în fiecare zi, spre serviciu. O duceam şi pe Olivia la grădiniţă. Ţin minte că fetiţa era îmbrăcată în şoim şi în dimineaţa aceea şi-a pierdut tricolorul de la gât. Vinerian s-a întors să i-l caute. A fost ultima oară când Olivia şi-a mai văzut tatăl în viaţă."
Pentru Olivia cea mai limpede amintire rămâne cea de la serbarea de Crăciun, ce avusese loc cu câteva zile înainte. Pentru că a lucrat în ziua respectivă, mama a trimis-o pe Olivia împreună cu Vinerian la serbare. "Fetiţa era mândră, căci nu mulţi taţi au mers cu copiii. Uite, Olivia nu are ştrampii traşi cum trebuie. Vinerian, ca bărbaţii, a îmbrăcat-o cum a putut", spune femeia, privind la fetiţa bucălată şi cu ciorapii cutaţi din poza color.

Familia a pus cap la cap scene povestite de alţii pentru a afla ce i s-a întâmplat lui Vinerian Bădoi în acele zile. De la colegii de serviciu ai soţului, Maria a aflat că, odată ajuns la lucru, acesta a întrebat: "Care vine cu mine?". Nu s-a clintit nimeni. Un maistru, coleg de la ICAP, i-a povestit cum în ziua aceea l-a văzut pe Vinerian strigând pe strada Oneşti: "Jos comunismul, jos Ceauşescu, vrem libertate!". "Am aşteptat cu sufletul la gură un semn de la el toată ziua. Fratele lui l-a căutat peste tot prin oraş, apoi am hotărât să începem să-l căutăm prin spitale", derulează cu emoţie acele clipe soţia.

Pe 22 decembrie 1989, familia Bădoi l-a găsit pe Vinerian la Spitalul de Urgenţă. Mort. "La spital era o sală imensă plină cu morţi, sfârtecaţi. Ne feream să nu călcăm pe ei. Se trăgea în spital din toate părţile, aşa că mergeam numai pe lângă ziduri. I-am recunoscut puloverul. Avea burta goală şi geaca îmbibată cu sânge. Pe hârtia pe care ne-a dat-o doctorul scria «compresie de vehicul greu», adică soţul meu ar fi fost călcat de tanc. Dar Vinerian era lovit pe tot corpul", mărturiseşte soţia.

Tot de la alţii, familia lui Vinerian a aflat că, atunci când armata a venit cu furtunele cu apă, bărbatul i-ar fi tras un pumn unui soldat. "Cred că atunci a fost ucis. Primul din Bucureşti. Avea în tâmple o gaură mică şi una mai mare: pe unde a intrat şi a ieşit glonţul, semn că s-a tras de aproape", îşi aminteşte cu precizie Maria Bădoi. A ţinut să reţină aceste detalii, gândindu-se atunci că, mai devreme sau mai târziu, vinovaţii vor fi găsiţi.  Cadavrul avea lipit pe braţ un leucoplast cu numărul 2. Cu greu familia a reuşit să-l aducă pe Vinerian acasă, erau filtre peste tot. L-au îngropat în ziua de Crăciun. Nu a mai fost o altă înmormântare în ziua aceea.

Mai târziu, femeia a aflat că soţul ei a fost adus printre primii la spital de un căpitan căruia nu a reuşit să-i dea de urmă.

Pentru Olivia, ziua în care i-a murit tatăl se compune mai mult din amintiri senzoriale. "Îmi amintesc imaginea tatălui meu întins pe masă după ce l-au adus de la morgă, drumul spre cimitir, mama plângând şi un puternic miros de mosc la care reacţionez şi acum. Mama mi-a povestit că tatăl meu zicea că dacă va muri o va face pentru copilul lui, ca eu să trăiesc mai bine", rememorează acele clipe fiica eroului Vinerian.

Pentru Maria Bădoi iniţiativele cu scopul de a pedepsi vinovaţii de moartea soţului ei nu mai înseamnă nimic. "Nu mai schimbă cu nimic situaţia. Nimic nu m-ar face să mă simt mai bine. Poate intră chiar un nevinovat la închisoare că, dacă nu s-a vrut aflarea vinovaţilor atunci, de ce s-ar vreau după aproape 20 de ani? Aş vrea să şterg totul. Timpul mai vindecă, dar nimic nu poate înlocui, ceva îţi va lipsi toată viaţa."

Vinerian nu şi-a putut vedea fetiţa premiantă, reuşind la Facultatea de Limbi Străine sau împlinind visul tatălui de a ajunge în Statele Unite, cu bursă. "Atunci am crezut că Olivia e prea mică pentru a fi marcată de evenimente. Dar a înţeles chiar de la 4 ani tot ce s-a întâmplat. La înmormântarea tatălui ei nu a scos o lacrimă, s-a uitat, a examinat totul şi a devenit foarte tăcută", a observat Maria Bădoi. Olivia spune că e mândră că e fiica unui martir, dar ar fi preferat să poată spună "tati": "Aş fi vrut să simt că tata mă protejează de oameni răi, aş fi vrut să mă aştepte în faţa liceului nerăbdător să afle ce notă am luat la bac, să sară în sus de bucurie că am luat o bursă în străinătate".


INFORMAŢII DESPRE CAZ
Ultimele însemnări
Pe 20 decembrie 1989, Vinerian Bădoi nota în caietul său de însemnări: "Asemănare perfectă cu «Procesul de la Nürenberg»: eram soldaţi şi trebuia să executăm ordinele...!!! De ce toţi care puteau face ceva au stat cu mâinile în sân, de frică? Doam­ne, cum a fost posibil să se re­pe­te şi la români ceea ce s-a în­tâmplat la chinezi. Cum poţi să tragi în nişte oameni, în femei şi copii. Dar ei ar putea fi ai noş­tri!!! Să fie judecaţi şi condam­naţi toţi, începând cu comandantul suprem şi terminând cu ultimul soldat care a tras".

Date despre un erou
Bădoi Vinerian – "S-a născut vineri, 15 iulie 1960, în satul Bulbuceni – Poiana din jud. Gorj. După anul 1980 s-a stabilit în Bucureşti, unde împreună cu trei fraţi şi câţiva prieteni plănuiau să acţioneze împotriva regimului comunist. Ziua de 21 decembrie l-a prins în mijlocul poporului dezlănţuit împotriva sistemului represiv. În această zi, Vinerian a fost împuşcat în cap la Sala Dalles, se pare că a fost prima victimă. După el a rămas orfană Olivia, în vârstă de 4 ani. Profesia – Lăcătuş mecanic". ("Album al eroilor – decembrie 1989", Cicerone Ioniţoiu) Fiica lui, Olivia, are alte amintiri despre el. "Am încercat să nu-l asociez pe tata cu atrocităţile Revoluţiei. Tata era tata. Cel care-mi ascundea cartofii prăjiţi sub masă şi se făcea că habar n-are de ei, cel care mă apăra de creatura monstruoasă din curte (un curcan)... astea sunt puţinele imagini pe care le-a păstrat Olivia de 4 ani."

Pentru Timişoara
Maria Bădoi e din Bacău. Pe Vinerian l-a cunoscut la nunta unor prieteni comuni. În 1984 s-au căsătorit şi s-au mutat în Ca­pi­tală. "Ne-am gândit că avem alte şanse aici. El avea planuri mari, după ce a picat la In­gi­nerie, a vrut să dea la Filosofie, însă a venit copilul, grijile s-au înmulţit şi nu a mai urmat facultatea. Oful lui cel mai mare era că nu puteam avea o casă a noastră. Pentru că eram din pro­vincie era foarte greu să ne luăm casă." Nici la raţie nu aveau dreptul, iar din 1985, când s-a născut Olivia, le-a fost din ce în ce mai greu. Iar Vinerian se simţea nedreptăţit. Ştia ce se întâmplă în politică, era la zi cu evenimentele, asculta Europa Liberă. "Când a auzit de ce se întâmplă la Timişoara a căutat să organizeze ceva şi la Bucu­reşti în sprijinul lor. A vorbit şi cu fratele lui, dar acesta i-a zis că e prea riscant şi l-a sfătuit să nu se bage." Nu l-a convins. Nu-i mai era teamă, nu-i fusese teamă nici când i-a scris lui Ceauşescu.

Chipurile Mariei şi Oliviei Bădoi au vorbit lumii întregi despre tragedia din România. Fotografia de la înmormântarea lui Vinerian a fost publicată în revista Paris Match în ianuarie 1990