Dansând cu lupii către şcoală

HÅULIŞCA. Un sat din comuna Păuleşti, lângă munte. Primarul lucra de zor la finisarea noului sediu al primăriei. Termopane, cameră de oaspeţi, cameră de conferinţe, cameră pentru internet, scară interioară, un sediu despre care poţi să spui că "se învârteşte după soare", în comparaţie cu sărăcia din curţile sătenilor. Bani aruncaţi aiurea, doar pentru a hrăni iluzia că umilirea unor oameni sărmani îţi aduce din partea acestora un soi de respect provenit dintr-o admiraţie financiară. O comună fără nici un metru de drum asfaltat, în care, pe timp de iarnă, ambulanţa nu poate urca din cauza hârtoapelor, iar oamenii îşi cară bolnavii cu sania trasă de cai sau căruţa până în locul în care stă împotmolită salvarea. Copiii învaţă în bănci vechi de 50 de ani, pe care le-ar putea folosi mai degrabă pe post de huţa-huţa decât de mese pe care să înveţe să scrie, iar în spatele acestora, ca un obiect preţios de muzeu, tronează un calculator vechi şi la fel de util ca un bibelou. Am ajuns la şcoala acestui sat aproape de amiază. Auzisem că aici învaţă nişte copii care vin "taman de la Tăuca", un cătun de munte izolat de restul comunei, pe o cărare pe care, oricâtă bunăvoinţă şi bani ai avea, tot n-ai putea s-o faci cât de cât practicabilă. "Voi, că sunteţi de la oraş, ajungeţi în două ore acolo, e drum greu, plin de noroaie, nu puteţi să ajungeţi singuri până sus", ne spuneau ironic sătenii. "Copiii care fac naveta pe jos sunt de fapt doar unul. E o fetiţă de 10 ani, Luminiţa Amărie", ne-a dumirit însă învăţătoarea, în timp ce-şi îndrepta privirea spre ultima banca din clasă, locul fetei.


PE DRUM. Din gesturile învăţătoarei reieşea faptul că Luminiţa e privită ca un copil cu nevoi speciale. În clasă, fetiţa beneficia de un tratament uşor preferenţial: eugeniile nemâncate de copii şi bucăţile de caşcaval de dimensiunea unei piese de remi, pe care elevii din Hăulişca le primesc de la stat drept echivalentul celebrului "corn şi lapte", erau vârâte la sfârşitul orelor în ghiozdanul Luminiţei. "E amărâtă, sărăcuţa!" Altminteri, comportamentul fetei nu traducea nimic din situaţia de acasă. E un copil energic, vesel şi asimilat întru totul de colectiv, care atrage atenţia mai mult prin vervă decât prin isteţimea răspunsurilor. A primit râzând vestea că vrem să facem împreună cu ea drumul de la şcoală până acasă şi, ca un ghid, încerca să stea băţoasă cu un pas înaintea noastră.

Drumul e groaznic: o oră şi zece minute de suişuri şi coborâşuri mocirloase, o potecă ce uneori e ca o linie de centură pentru pădure, linişte şi nici o aşezare omenească în zonă. Fetiţa povesteşte că "numai când plouă rău" rămâne acasă, în rest străbate drumul zilnic, iar în acest răstimp, ca să nu se plictisească, se gândeşte "la desenele de la televizor". Din spusele sale, ai senzaţia că fetiţa nu cunoaşte ideea de primejdie, vorbeşte cu aceeaşi seninătate despre animale sălbatice şi despre Mircea, calul din curte, iar amintirile sale despre familie sună astfel: "Eu am mai avut două surori, însă au răcit şi au murit în pat, acasă!", povestea ea candid.


LA COCIOABÅ. Odată ajunşi în bătătura casei – o casă din chirpici cu aer gârbovit, ce-ţi lasă impresia că se sfărâmă la primul vânt mai puternic – , fetiţa s-a retras după picioarele mamei. O femeie slinoasă, cu aer nătâng, genul de om care ridică neputincios din umeri la fiecare întrebare. O discuţie absolut inutilă. Are 33 de ani şi pleacă la muncă doar vara, "la prăşit" împreună cu soţul. În anotimpurile mai grele trăiesc din te miri ce şi îşi cultivă pe îndelete neputinţa. Femeia confirmă povestea cu fiicele care au murit în pat, fiindcă răciseră, una dintre ele dându-şi duhul fără să-o fi văzut un medic. Şi dă vina pe sărăcie la toate "de ce-urile" puse. Selecţia naturală e singura lege după care Luminiţa şi ceilalţi doi fraţi mai mari cresc. "Să înveţe şi să plece din locul ăsta!", era soluţia, pe cât de înălţătoare, pe atât de utopică, date fiind condiţiile, a mamei. Nu se mută mai aproape de şcoală "fiindcă nu au unde" şi, drept încurajare, femeia povesteşte că şi-a crescut copiii cu gândul că pe drumul spre sat "nu există animale sălbatice". "Fetiţa e cuminte, se scoală singură dimineaţa pe la şase, mănâncă ceva" şi parcurge singură drumul de munte spre şcoală. A obişnuit-o aşa, fără însoţitor. Sătenii vorbesc de fată ca despre un simbol al greutăţilor lor. Nimănui însă nu i-a trecut până acum prin cap să facă ceva concret pentru ea.

POIANA STOICHII. Poiana Stoichii este un sat ce aparţine de comuna Vintileasca, un sat izolat pe Muntele Furu, la 4,5 km de restul aşezărilor. Spunem izolat, fiindcă din 2005, când inundaţiile au calamitat drumul forestier ce lega satul de restul comunei, cei 120 de locuitori ai satului sunt nevoiţi să meargă la pas două ore prin pădure până ajung la civilizaţie. Nici măcar căruţa nu mai poate răzbi hârtoapele fostului drum. Un itinerariu la care iubitorii de mişcare s-ar uita cu jind, în încercarea lor de a mai da niscaiva kilograme jos. Primarul comunei, Marian Georgescu, susţine că "toate proiectele şi studiile de fezabilitatea pentru refacerea drumului s-au oprit la Consiliul Judeţean Vrancea, o dată cu răspunsul «nu sunt bani!»". Un sat realmente desprins de lume. Situaţia pe teren arată cam aşa: cei nouă copii şi sătenii încărcaţi ca nişte cămile cu cele trebuincioase gospodăriei parcurg patru ore pe zi prin pădure. Două ore dus, două ore întors. În fapt, în lunile de iarnă, mergi prin zăpadă după cum te trage instinctul, pe podeţe improvizate sau, mai exact, scânduri puse de-a latul pâraielor, ocolind zonele noroioase şi urcând până ţi se face acru-n gură pe moviliţe cu pământ mai zvântat. Într-un cuvânt, traseul prin pădurea în cauză este un adevărat efort fizic.

Din pricina copiilor nevoiţi să bată un astfel de drum zilnic, şcoala din sat şi-a modificat orarul cu o oră, nouă în loc de opt devenind ora la care se încep lecţiile. O mică favoare de "dragul copiilor", spun sătenii.


DE VORBÅ CU OAMENII. Sunt patru fete şi cinci băieţi. Dimineaţa se strâng în grup şi nu pornesc spre pădure decât când s-au adunat toţi. Fac asta de teamă de animalele sălbatice, care mişună prin zonă, şi pentru faptul că, pălăvrăgind, trece timpul mai repede. Asta la plecare. La întoarcere, răzbiţi de foame, fiecare o ia care încotro, numai să ajungă mai repede acasă, în faţa unei străchini cu mâncare. "Când plouă ne punem nailoanele pe noi şi merge aşa până la şcoală. Când nu mai putem de frig ne mai oprim să ne încălzim la prima casă din sat, să ne tragem sufletul, dar ne-am obişnuit aşa, ce să facem?", povesteşte Dănuţ, unul dintre copiii navetişti. La întrebarea dacă nu-l ia somnul cu capul pe bancă, după două ore de mers pe munte, răspunde scurt şi râzând – "nu!". Aceeaşi versiune a spus-o şi Petruş, un elev în clasa a VIII-a. Uşor timizi, cumpătaţi în răspunsuri, parcă erau dintr-un film ce vrea să întărească o dramă tocmai prin astfel de efecte. Copii crescuţi la munte, obişnuiţi cu efortul fizic, se plângeau doar de momentele când vremea chiar e un coşmar, dată fiind situaţia lor: ploile torenţiale sau zăpezile de un metru. "Atunci stăm acasă, însă nu se supără profesorii, înţeleg că n-avem cum să mai ajungem la şcoală", spun copiii.

JIVINELE ŞI OAMENII. Sătenii povestesc despre păţaniile cu animale sălbatice cu verva unui bucureştean abonat la RATB, căruia i s-a furat a câta oară portofelul din geantă. Adică obişnuiţi cu situaţia şi fără nici o străbatere interioară. "Cel mai des avem probleme cu lupii, mult mai rar cu ursul, însă facem un foc mai mare şi aşa îi alungăm." Au hotărât să nu părăsească satul de dragul părinţilor şi pentru peticul de pământ din faţa gospodăriei, iar viaţa la munte i-a făcut să aibă parcă alţi stimuli, mult mai rezistenţi, la durere. "Păi jumătate din copiii de aici sunt făcuţi acasă, femeile nu au mai coborât la oraş, ca să nască lângă un doctor, ultimul născut lângă gura sobei are acum 2 ani şi sunt bine sănătoşi şi mama, şi el", spune delegatul satului, Mioara Slavu, o femei rumenă şi energică, cea care ne-a fost şi călăuză prin pădure. Dănuţ a venit pe lume astfel. "Aveam bagajele făcute ca să cobor la spital, însă m-au apucat grijile: unde duc eu celălalt copil în acest timp, cine are grijă de casă? Nu puteam să-ncui casa şi să las totul de izbelişte după mine. Am chemat-o pe mama să mă ajute şi l-am făcut pe-al doilea copil lângă gura sobei", spune mama. Copiii veneau pe lume cu ajutorul unei moaşe, care a murit acum câţiva ani.


DESPRE ZAHÅR. Cum drumul până la primul magazin presupune aproape jumătate de zi prin zăpadă, grija cea mai mare a femeilor este să-şi drămuiască bine uleiul şi zahărul din cămară până la următoarea coborâre în sat. "Zahărul, uleiul, mălaiul ni-l cumpărăm cu sacul, cât să ne ajungă pentru câteva săptămâni, să nu fie nevoie să face drumul după o urgenţă alimentară", povestesc sătencele.

Plecaţi să muncească la gater, bărbaţii lipsesc cu lunile de acasă, răstimp în care ele se ocupă de gospodărie. Asta se întâmplă de când satul, ca o tradiţie. Cum o duceau pe vremea lui Ceauşescu, când hotărâse să-i mute pe toţi la bloc, pe dealul de la intrarea în Vintileasca, aşa o duceau şi astă-vară, când, după spusele primarului, "Ludovic Orban a venit să viziteze zona".