De ce a venit Chuck Norris la Timişoara?

Opt zile m-am tot uitam la televizor, am vorbit la telefon cu prietenii din Bucureşti. Opt zile de proteste, slogane, pulane, isterie şi manipulare. “La Bucureşti se strigă, se adună cu miile, se dă foc, jandarmii bat şi fac abuzuri” urla televizorul. Realitate şi ficţiune, la Bucureşti lumea pestriţă, de la simpli oameni revoltaţi la galerii de fotbal, agitatori si  scenarita serviciilor secrete se întampla ceva. Şi se întâmplă in fiecare seară.

Am ieşit şi eu, opt zile la rând, în Piaţa Victoriei din Timişoara. Loc simbol, unde s-a strigat prima oară în dceembrie 1989 “Jos Dictatorul!”. Acolo unde galeria echipei de fotbal a reuşit să strângă la mitingurile reuşite şase – şapte şi chiar zece mii de oameni. În astea opt zile, în aceeaşi piaţă, spiritul Timişoarei s-a cam dezumflat. O sută, maxim doup sute de oameni se strâng seară de seară,  strigă câteva ore diverse chestii şi pe înserat, înainte de ora 22, “rup uşa” spre casă sau spre birt. Păi nu prea e în regulă. Nu era alt simbol sloganul “Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara”? Mitingurile asteas leşinate mi-au dat de gândit. De ce să îngheţ eu seară de seară, dacă timişorenii preferă să vadă “revoluţia” la televizor şi să o comenteze pe Facebook. Mi-am întrebat vecinii, prietenii, oamenii care stăteau retraşi în colţurile celebrie pieţe de ce nu se implică şi nu participă la mitinguri. Aproape invariabil, răspunsul a fost că ei nu vor să se amestece cu organizatorii. Adică cu cine? Păi cu şefii organizaţiilor timişorene de revoluţionari din decemrbie ’89. Şi de ce? “Păi cu ăştia, care şi-au vândut terenurile primite ca revoluţionari, în cârdăşie cu foşti prefecţi?”. “Cu ăştia care îs cunoscuţi mai mult ca binşnişari decât ca revoluţionari? Ăştia care îs prieteni cu poliţia?”. Ăsta ar fi, în mare curentul de opinie printre timişorenii de rând.
Atunci m-am luminat de ce nu ies timişorenii în stradă. Aici nu partidele politice au confiscat “revoluţia”, cu o gaşcă de revoluţionari, dintre care unii au reuşit să se compromită sănătos în ăştia 22 de ani de la revoluţie.

Aşa că joi seara m-am aplecat mai bine asupra problemei. M-am mutat din stradă în barul din Piaţa Operei unde ziariştii şi-au făcut subredacţie, iar organizatorii mitingurilor, centru de comandă.

Revoluţionari serveau ziariştilor tot felul de platforme-program, manifeste şi aberaţii. “Băi, dar stăm în frig juma’ de zi şi voi venişi cu 50 -100 de oameni” li s-a reproşat. Răspunsul a venit rapid: “mai vin studenţi, mai vin şi oameni din Reşiţa, din Arad. Vine şi galeria de la UTA. Şi vine şi galeria de la Poli Timişoara”. Galeria asta de la Poli Timişoara, nişte băieşi hotărâţi când ies în stradă s-au lăsat aşteptaţi zile la rând, precum slavatorii care să spele ruşinea şi apatia Timişoarei. Numai că “galeria” nu se lasă manipulată aşa de uşor. Ăştia ştiu să se organizeze şi singuri şi să obţină o autorizaţie de miting. Vine galeria! Vine galeria! Şi a venit: vreo 30 – 40 de junori, mulţi dintre ei minori, adică un fel de grădiniţă a galeriei de la Poli. Fără coregrafie, pancarte, mesaje de duh şi tot arsenalul. Pe la ora 20, joi, mitingul s-a spart. Portavocile şi steagurile au fost băgate în maşini şi “protestanţii” s-au dus la casele lor. “Păi nu aveţi autorizaţie până la ora 21?”, întreb. “Ba da avem, dar oricum venim şi mâine”, mi-a explicat unul dintre organizatori. “La Bucureşti oamenii stau pe stradă şi iau bătaie de la jandarmi şi îşi strigă ofurile”, îi mai zic. Che Guevara se uită tâmp la mine, îmi întoarce spatele şi pleacă. Aşa m-am lămurit cum e cu spiritul Timişoarei, anesteziat de gaşca care a furat “revoluţia” şi suferă de sindromul “Hainele Împăratului”.

Vineri seara, apatia a fost şi mai mare. Ploua şi asta strică la ten. Nevastă-mea se dă pe Facebook şi tot apare poza aia cu “Chuck Norris – HELP!”. Mă trimite în piaţă. Îi zic că nu e nimeni acolo. Se vede pe net, pe camerle video din piaţă. “Nu-i nimic. Du-te şi singur şi fă-ţi revoluţia ta”. Aşa ca şi nenea ăla singuratic de la Baia de Arieş. Şi m-am dus. L-am luat pe Chuck Norris cu mine, că oricum şi bucureştenii şi timişorenii îl cereau cu disperare. Cu Chuck clar că iese ceva. Şi m-am trezit singur, sâmbătă la ora 22, în Piaţa Victoriei, de unde se dădea cândva tonul în întreaga ţară. Cam asta e revoluţia mea. În rest, Timişoara luptă la în cafenelele de la mall sau în faţa televizorului ori pe Facebook.

Cine mi-a reproşat că fac mişto şi haz de necaz e într-o mare eroare. Am vrut doar să arăt cât suflet se pune la Timişoara în revolta asta. Dar ca să înţelegi mesajul meu simplu, e nevoie să ai minim doi neuroni, care să se şi împrietenească.

PS. Pozele din piaţă au generat o isterie frumoasă pe Facebook. Vreo 3000 de “like”-uir, peste o mie de “share”-uri şi habar nu am câte mii de vizualizări. Mai mulţi străini au cerut traducere, că nu înţelegeau despre ce e vorba. Am făcut-o şi pe aia. Am primit şi critici şi injurături pe  care mi le asum din plin. Că doar e simplu să stai lejer la laptop, acasă şi să comentezi ce idiot e “ăla cu Chuck Norris” care a ieşit în piaţă. Mulţi m-au întrebat cine e fotograful. Răspuns: e precum Stig de la Top Gear. Numele e secret şi poartă cască cu vizor fumuriu să nu îi recunoască lumea. El e fotograful şi biograful personal al lui Chuck Norris, arma lui secretă. Şi, ca să ştie şi cei patetici şi miştocarii, fotograful ăla e singurul care îl poate bate pe Chuck Norris. De aia e arma lui secretă. În rest, respect pentru toţi ne vinovaţii care au ajuns prin spitale, schilodiţi de pulane de jandarm sau de cărămizi de huligan. Fiecare cu revoluţia lui. A mea continuă cum vreau eu. E a mea şi nu mi-o poate lua nimeni.