Decembrie 1989: teroarea a venit pe ecranele radar

Odată începută, “invazia” radio-lectronică s-a derulat apoi indiferentă la asigurările date de vecini. Iar după ora 19:00 a intrat într-o nouă etapă. Atunci, iadul s-a coborât peste radarele care au început să arate că spaţiul nostru aerian ar fi atacat în mod real: de fapt era atacul unor fantome electronice care ţineau însă locul avioanelor reale. După acea oră, ţintele care până atunci nu depăşiseră graniţa maghiară au pătruns în spaţiul nostru aerian, iar la Timişoara au intrat peste 20 de kilometri. Budiaci îşi aminteşte că, pus în faţa acestei situaţii fără precedent, gen. Negoşanu a exclamat: “ĺştia intră la noi! Ce mama dracului facem?”. În tensiunea acelor momente, răspunsul echipei de luptă a fost dur şi fără echivoc: “Tragem în ei futu-le rasa în cur”. Decizia a fost dusă la îndeplinire de artileria antiaeriană, care a ridicat un baraj de foc în calea presupuselor ţinte aeriene. Pagubă în ciuperci! De parcă nu s-ar fi întâmplat absolut nimic, radarele au arătat că “agresorii” şi-au continuat zborul spre inima ţării. Singura “victimă”, identificată ceva mai târziu, a fost un balon meteorologic de care era atârnat un reflector poliedric. Ulterior s-a spus că un asemenea obiect ar fi putut induce radarele în eroare, creând un semnal electronic similar unei ţinte aeriene reale. De altfel, resturile acelui balon sunt unele dintre puţinele probe materiale legate de războiul radio-electronic. Scăpate ca prin minune de focul susţinut al artileriei antiaeriene, ţintele de pe ecranele radar şi-au continuat drumul, separate în grupuri compacte.

Unele dintre ele au pornit spre Târgu-Mureş. Acolo au dispărut de pe ecrane, de parcă ar fi aterizat undeva, într-o zonă apropiată de una dintre fostele case de vânătoare ale lui Ceauşescu. Altele, chiar dacă artileria antiaeriană a deschis focul asupra lor, şi-au continuat zborul nestingherite. Unele au pornit către Oltenia, spre Deveselu, şi au dispărut un timp, de parcă ar fi aterizat în zona Reşca, la o altă cabană a lui Ceauşescu. Altele au pornit spre Piteşti. De fiecare dată, ţintele dispărute de pe ecranale radarelor reapăreau după 30-40 de minute, de parcă ar fi făcut escale pentru realimentarea cu carburant. Iar unele dintre ele au lăsat impresia că ar fi aterizat deja undeva, în zona de sud a Capitalei. În câteva cazuri în care aparatele păreau să fi aterizat, la faţa locului au fost trimise forţe armate ca să le captureze echipajele. Dar, odată ajunşi în zonă, militarii nu găseau nici urmă de avion. Fapt care a lansat zvonurile privitoare la nişte aerodromuri subterane pe care le-ar fi deţinut Securitatea sau presupusele forţe fidele lui Ceauşescu.

Anii trecuţi de atunci au demonstrat că hangarele subterane n-au exista niciunde. Tot acest joc perfid a durat până în jurul orei două a dimineţii de 23 decembrie. Din acel moment încolo, zvonurile diversioniste – extrem de eficienţii aliaţi ai războiului radio-electronic, au început să circule bezmetic, ridicând nivelul terorii provocate de inexistenta agresiune aeriană externă. De atunci încolo, semnalele care evoluau pe ecranele radarelor au început să se mişte doar în interiorul graniţelor noastre, iar ilizoriile formaţiuni de aparate zburătoare s-au comportat ca nişte forţe de ocupaţie, care se mişcau nestingherite de colo până colo.

În prima noapte a războiului radio-electronic nu a fost ridicat în aer nici un avion de vânătoare, iar asupra presupuselor ţinte aeriene s-a deschis focul doar cu artileria antiaeriană şi cu rachete sol-aer de tip CUB. Interesant este că în cazul acestora din urmă, chiar dacă operatorul uman dă comanda de pornire, ele nu pleacă decât atunci când pe ecranul locatorului există semnalul electronic corespunzător unei ţinte aeriene. Iar rachetele au plecat de la sol atât în ţară, cât şi aici, în Bucureşti, unde puţin a lipsit să nu provoace un adevărat prăpăd.

În orele următoare, haosul s-a extins în momentul în care diverşi reprezentanţi ai noii puteri politice sau doar Televiziunea au cerut ca aviaţia să lanseze atacuri aeriene contra presupuşilor terorişti care ar fi atacat diverse obiective. Acesta a fost şi cazul elicopterului din care s-a tras asupra Televiziunii Române. Generalul Budiaci îşi aminteşte că oameni aflaţi în acel moment în studiourile de la etajele inferioare ale TVR au cerut, imperativ, intervenţia aviaţiei pentru  lichidarea unui grup de terorişti care s-ar fi cocoţat pe acoperişul clădirii. Aparatul a fost trimis, iar militarul înarmat din echipaj a deschis focul. Dar, întrucât chiar şi când evoluează “la punct fix” elicopterul are totuşi uşoară oscilaţie în plan vertical, proiectilele trase atunci au trecut şi prin câteva geamuri de la etajele superioare. Motiv pentru care s-a anunţat pe post că Televiziunea este atacată... de “terorişti”.

Iar asta s-a întâmplat peste tot: prin legăturile telefonice militare, aviaţia era trimisă pentru a contracara atacul iminent al unor formaţiuni de terorişti iar în acelaşi timp forţele armate, aflate în zona respectivă erau avertizate că vor fi atacate de terorişti, aduşi pe calea aerului. Rezultatul: lupte în cadrul cărora unii trăgeau asupra celorlalţi, ambele forţe fiind convinse că luptă contra “teroriştilor”. La un moment dat, această situaţie haotică a fost chiar pe punctul de a arunca ţara noastră într-un conflict cu URSS. La un moment dat, pe ecranele radarelor au apărut nişte semnale care lăsau impresia că, trecute peste teritoriul naţional, ar pleca în largul Mării Negre unde dispăreau brusc de parcă ar fi aterizat la bordul unei nave maritime. De aici până la ideea că România este atacată de nişte elicoptere sosite în zonă la bordul unui “port-elicopter” nu a mai fost decât un pas. Culmea este că în larg chiar se afla un vapor. Ordinul venit de sus era ca acel presupus “port-elicopter” care ne aduceau pe cap “terorişti” musulmani angajaţi de Ceauşescu să fie atacat şi scufundat.

Norocul a fost că aviatorii au apucat să ia legătura cu comandamentul Marinei, care a comunicat că vaporul din larg este un vas comercial sovietic, care trecea prin zonă pe traseul său normal, conform tratatelor internaţionale. Ce consecinţe ar fi avut pentru Rromânia scufundarea acelui vas comercial sovietic? Incalculabile! Tot acest haos a durat până în ziua de 24 decembrie 1989, când s-a ordonat să nu se mai tragă în ţintele apărute pe radare. Din acel moment, ca prin minune, a dispărut toată “flotila” de semnale electronice care îşi făcuse de cap pe ecranele radarelor noastre. Iar acest război nemaivăzut s-a încheiat atunci la fel de brusc precum începuse. Sau după cum generalul Budiaci recunoaşte acum cu o autoironie amară: “Timp de două zile şi-au cam bătut joc de noi, dar în a treia zi ne-am deşteptat”.

OZN-uri pe cerul Revoluţiei Române
În zilele şi nopţile în cursul cărora fantomele unor ţinte aeriene inexistente şi-au făcut de cap pe ecranele radarelor, în câteva zone de mare importanţă tactică s-a manifestat un alt fenomen ciudat: pe cerul nopţii au putut fi observate lumini de diverse culori care au apărut şi uneori au staţionat “la punct fix”. Prezenţa lor, observată atât de militari, cât şi de civilii aflaţi prin apropiere, a alimentat ulterior poveştile despre OZN-urile care ar fi “participat” la Revoluţia Română. Astfel de lumini neidentificate, care, teoretic, nu ar fi avut ce căuta acolo, au fost observate la Boteni – unde perechi de luminiţe verzi şi roşii au staţionat timp de câteva minute. Pentru scurt timp, alte lumini neidentificate, dar de culoare roşie, au fost văzute în apropierea Aeroportului Otopeni. Alte lumini, tot roşii sau verzi, au “dansat” pe cerul nocturn şi la Turda, Sibiu şi în zona Constanţa. Bineînţeles că în nici unul dintre aceste cazuri nu a fost vorba despre niscaiva echipaje de extratereştri care şi-ar fi făcut de lucru amestecându-se în Revoluţia noastră. De fapt, toate acele apariţii lăsau impresia că sunt luminile de poziţie ale unor aparate de zbor neplanificate, care nu aveau ce căuta acolo. Gen. (r) Mircea Budiaci crede că prezenţa lor pe cerul acelor zone “fierbinţi” era menită să întărească impresia de atac aerian concentrat asupa unor zone importante.

“Este foarte posibil ca acelea să fi fost nişte mijloace pirotehnice de iluminare, care să fi fost trimise în aer agăţate de vreun balon ori orice alt mod posibil. Efectul lor tactic a fost minim, dar efectul psihologic nu a fost de neglijat. În câteva cazuri s-a deschis focul asupra lor, dar la sol nu s-au găsit urme care să ateste că ar fi fost vorba despre vreun aparat real de zbor”. În ceea ce priveşte luminile apărute la Boteni, iniţial nu s-a deschis focul asupra lor. Dar, la scurt timp după ce ele au dispărut, militarii de acolo au fost anunţaţi că vor fi atacaţi de terorişti veniţi la bordul unor elicoptere. Ceva mai târziu, acolo a şi apărut un elicopter asupra căruia s-a deschis focul de la sol. Aparatul a fost lovit, a fost incendiat, iar echipajul a aterizat forţat. Personalul nu a păţit nimic, dar elicopterul n-a mai putut fi salvat, pentru că a ars complet. Scăpaţi cu viaţă ca prin minune, membrii echipajului au relatat că fuseseră trimişi acolo tocmai ca să ajute la apărarea unităţii militare de atacul unor “terorişti”. Budiaci ne-a mai relatat că, în în cele două zile şi nopţi cât a durat războiul radio-electronic, mai multe formaţiuni de apărare antiaeriană au anunţat doborârea unor aparate inamice. Dar în momentul în care s-au studiat resturile materiale rămase de pe urma lor, s-a constatat că erau doar nişte fiare ruginite, nişte piese vechi de avion care nu mai zburaseră de zeci de ani. Ceva mai târziu, a devenit clar că, toate la un loc, lumini neidentificate, aparate de zbor, aşa zis doborâte, şi ipotetice debarcări de terorişti veniţi pe calea aerului nu erau decât episoadele unuia şi aceluiaşi “război al nervilor” în care au fost implicate, atunci, forţele noastre aeriene.

• continuare în numărul de mâine