Deportată în URSS când avea 17 ani. "Doamne, Doamne, să nu mai ajungă nimeni acolo!"

Sfârşitul anului 1944… 75.000 de etnici germani din România trebuia deportaţi, conform armistiţiului de la Moscova, din septembrie.

Calvarul etnicilor germani a început în 10 ianuarie 1945. 75.000 de saşi şi şvabi au fost luaţi de la casele lor şi înghesuiţi în trenuri. Au ajuns în Uniunea Sovietică. După cinci ani, doar 30.000 dintre ei s-au mai întors în România. Pentru ceilalţi, lagărele de muncă din URSS au fost ultima casă… Rozalia Niklaus este unul dintre supravieţuitori.

15 ianuarie 1945, localitatea Sântana, astăzi în judeţul Arad. Soldaţii bat la uşile gospodăriilor etnicilor germani… Din case sunt ridicate fete, femei, băieţi şi bărbaţi. Au ajuns şi la casa familiei Niklaus. Au năvălit şi le-au luat pe Anna, Barbara şi Rozalia. Degeaba tatăl lor a încercat să le explice că Rozalia nu avea încă 17 ani. "Nici nu ştiu ce erau, ruşi sau români, vorbeau româneşte. Eram atât de speriată. Trebuia să le ia pe cele de la 18 ani în sus, dar au luat pe cine au vrut. Tata le-a zis că nu am 18 ani. Au spus că îmi vor da drumul dacă nu am 18 ani. Ne-au luat pe toate trei. Împreună cu mine, Anna, ce avea 24 ani, şi Barbara – de 20. Ne-au dus la şcoală. Am stat acolo două sau trei zile, la grămadă. Dormeam cum puteam. Tot aduceau oameni din sat. Tot mai mulţi şi mai mulţi. Era frig. Nu au dat voie rudelor să se apropie de şcoală. Apoi am aflat că tata şi alţi vecini au cărat lemne la gară. După acele zile ne-au încărcat în camioane, supravegheaţi de santinele. Am fost în jur de 700 de persoane, mai multe femei", îşi aminteşte astăzi Rozalia Niklaus.

Cei aproximativ 700 de etnici germani din Sântana au fost încărcaţi într-un tren cu care se transportau vitele. Vagoanele au fost închise şi au pornit. Au mers 18 zile.

În lagăr
După 18 zile, trenul a oprit. Undeva în zona Dnepropetrovsk, Ucraina de astăzi. Încărcaţi în camioane şi păziţi de santinele, oamenii au fost duşi şi cazaţi în nişte blocuri bombardate. "Eram cam 2.000 de oameni. Ne-au cazat în nişte camere pline cu ploşniţe. Erau paturi suprapuse, cu saltele din paie. Dormeam câte două în pat. Toalete nu existau, trebuia să mergem afară în câmp. fiobolanii erau uriaşi", spune femeia. Mânca­rea invariabil, aceeaşi: două linguri de arpacaş, patru-cinci găluşte din făină de orz, ce arătau şi aveau gust ca de rumeguş, nişte varză opărită, câteodată conserve. "Ne era foame mereu. N-am văzut nici un magazin cât am stat eu acolo. Ne mai dădeau şi nişte peşte împuţit. Nici astăzi nu mai vreau să mănânc peşte, de la el am fost internată, de nu am ştiut de mine. Eram de-a dreptul fericiţi când găseam la gunoi nişte coji de cartofi, pe care le spălam şi apoi le fierbeam. Ouă şi lapte n-am văzut niciodată cât am stat în lagăr. Îmi amintesc că vorbeam între noi şi unii spuneau că atât îşi mai doresc să mănânce şunculiţe făcute ca la noi acasă. După ce ne-am întors acasă, o cunoştinţă a murit. A mâncat prea mult. I se micşorase stomacul în lagăr şi după ce a consumat atâta şuncă i s-a blocat stomacul".

Foamea ruşilor
Era foamete mare şi la ei. "Atacau căruţele cu pâine, atât le era şi lor de foame. Într-o noapte, în lagăr, am auzit pocnituri. Veniseră ruşii, se revoltaseră. Fuseseră minţiţi că nu au mâncare din cauza noastră, că noi le luăm pâinea. Voiau să ne gonească din ţara lor. Abia după un timp au înţeles că nu noi am vrut să mergem acolo, că muncim şi că şi noi suferim de foame. Era aşa de mare foametea că băieţii au prins o pisică. Au omorât-o şi m-au rugat să le fac o supă pe ea. Le-am făcut, dar nu am putut să mănânc. Am luat o bătaie de la sora mea… Un văr a murit de foame. fii nu doar el. Aproape în fiecare zi se murea de foame", declară Rozalia Niklaus.

Pedepsită fiindcă primise ceva de mâncare
Cum au ajuns în lagăr, etnicii germani au fost trimişi la muncă. Întâi la o fabrică ce fusese bombardată. Rozalia şi surorile sale au cărat molozul cu roaba. "Eram cam 50 de persoane, ne cunoşteam de acasă. De noi răspundea o santinelă, un bărbat şchiop. Ne înjura când treceau superiorii pe lângă el, altfel era un om cumsecade. Apoi am trecut la o fabrică de cherestea. Mergeam kilometri până la lucru, pe câmp, prin zăpada mare. Iernile de acolo sunt foarte grele. Am ajuns şi la o fabrică de cărămidă. Acolo erau şi deţinuţii lor politici, dar şi angajaţi civili. Ne-au şi mutat în altă parte, unde locuiam în barăci. Cu deţinuţi ruşi împreună parcurgeam tot procesul de fabricaţie al cărămizilor." În 1946, după ce au fost mutaţi în barăci, iar gard în gard cu lagărul era satul, deportaţii puteau ieşi. Aveau însă obligaţia să se întoarcă la ora 19 în lagăr. "Mergeam la o femeie, care avea o grădină. O ajutam, iar ea îmi dădea sfeclă, cartof, o coajă de pâine. Era foarte mult, având în vedere că toată ziua nu vedeam decât varză opărită şi arpacaş, o lingură, două, şi du-te la lucru. N-o să uit niciodată ce mi s-a întâmplat când am venit de la femeia aceea. Îmi dăduse nişte cartofi. A apărut comandatul. A văzut ce am. Mi-a luat cartofii şi m-a pedepsit."

Întoarcerea acasă
Sunt momente în viaţă când nişte întâmplări banale ne schimbă cursul existenţei. Aşa a fost şi pentru Rozalia Niklaus. La un moment dat, croşeta nişte mănuşi pentru femeia din sat, pe care o ajuta la treburile gospodăreşti. Voia să se revanşeze pentru că femeia fusese bună cu ea. A apărut doctoriţa din comisia de evaluare, care a întrebat-o ce face. "I-am spus că îi croşetez nişte mănuşi femeii pe care o vizitam. Vorbeam deja ruseşte bine. Nevoia ne-a învăţat. Una dintre surorile mele plecase deja din lagăr. Era bolnavă cu inima. Barbara era şi ea suferindă cu ficatul şi deja ştia că va părăsi şi ea lagărul. În fine, doctoriţa a luat mănuşa ce era gata şi şi-a îndesat-o pe mână. Era o femeie frumoasă, blondă şi voinică. A dat din cap."

Mânuşa care i-a salvat viaţa
 "S-a dus la sora mea şi i-a spus că e bolnavă şi va fi trecută pe listă să plece, dar că eu croşetez nişte mănuşi pentru o femeie din sat şi pentru asta urma să mai petrec încă un an şi jumătate în lagăr. Am aflat şi i-am explicat doctoriţei că mănuşile erau pentru ea, dar că nu am vrut să îi zic nimic, pentru că era vorba despre o surpriză. I-am dat mănuşile şi am fost trecută pe listă. Dacă nu i le-aş fi dat, sunt convinsă că aş fi rămas acolo încă ceva vreme." După trei ani şi jumătate petrecuţi în lagăre de muncă, Rozalia a aflat că va fi trimisă acasă: "Ne-au strâns într-o curte. Ne-au spus că vom părăsi lagărul. Ne-au strigat pe fiecare în parte şi ne-au dat bani. Eu i-am primit pe cei mai mulţi, 120 sau 130 de ruble. Am luat de ei doar pâine şi conserve. Ne-au îmbarcat într-un tren lung de nu îi vedeai capătul, până la Marea Neagră era. La graniţă ne-au controlat, au aruncat tot. Nu ne-au lăsat nici măcar o poză, un act, nimic. Eu am scăpat cu o poză, pe care am adus-o acasă. La Focşani ne-au dat jos din tren şi ne-au dus la o cazarmă. Acolo ne-am spălat, ne-am curăţat hainele. Peste ani, unul dintre băieţii mei a făcut armata în Focşani. Am mers să îl vizitez. Era militar în cazarma în care, în 1948, am oprit la întoarcerea din Uniunea Sovietică".

Comuniştii luaseră tot
Rozalia şi sora sa Barbara au ajuns acasă, la Sântana la 2 iulie 1948. Acasă, părinţii rămăseseră fără aproape nimic. Comuniştii le-au luat pământul, căruţa, caii, vacile, tot, până şi grâul din pod. Au rămas doar cu un petic de pământ lângă casă. Surorilor nu le-a spus nimeni de ce a trebuit să participe la "reconstrucţia" Uniunii Sovietice. Rozalia a plecat de acasă. Nu putea să rămână acolo, era prea multă sărăcie. A plecat la Arad, apoi câţiva ani mai târziu a venit la Hunedoara. Aici şi-a cunoscut soţul, cu care s-a căsătorit în 1956. Au avut împreună trei copii, o fată şi doi băieţi.