Destine reciclate

Erau candidaţii perfecţi să ajungă asistaţi social. Crescuţi în orfelinate, părăsiţi de familii, ajunşi pe drumuri, aceşti oameni au fost toată viaţa împinşi la marginea societăţii, ca nişte resturi de care nu mai e nevoie şi care nu mai au nimic de dăruit. Mai multe proiecte de reinserţie socioprofesio­nală le-a dat şansa unei vieţi normale, cu un serviciu legal şi cu salariu din care-şi pot plăti chiria. Ce-au ofe­rit în schimb? Munca lor ajută me­diul înconjurător să respire.

O mână de oameni din România a ales să nu trăiască din ajutoare sociale sau din mila celor din jur. Au avut o viaţă grea, unii au crescut în centre de plasament, pe alţii familiile i-au pă­ră­sit. Sunt şi câţiva pe care lipsa ac­te­lor i-a împiedicat să lucreze legal. Cu ajutorul unor ONG-uri, au pri­mit a doua şansă. Îşi câştigă pâinea muncind în cadrul unor proiecte eco­lo­­gice ce-şi propun să facă lumea mai cu­rată. În fiecare zi de lucru, Alexandru ajunge printre oameni îmbrăcaţi în cămăşi albe, frumos călcate şi prin­tre doamne care miros a parfum fin. Îşi lasă cargo-bicicleta verde la in­tra­rea firmelor din zonele Floreasca, Do­ro­banţi şi Aviaţiei din Capita­lă şi intră după sacii cu hârtie to­ca­tă.

Face asta de un an şi s-a obişnuit deja cu privirile curioase din trafic, cu în­ju­răturile sau cu bunăvoinţa celor ca­re îl opresc şi-l întreabă ce e cu caş­ca­­rabeta verde. I-a trebuit o lună să în­­veţe toate se­cre­tele condusului unui ast­­fel de utilaj şi are sute de kilometri prin infernul din Bucureşti. "Oameni­lor le spun că treaba cu reciclatul hâr­tiei e ceva constructiv. Mulţi apreciază ce fac, alţii nu. E ca în trafic. Mulţi sunt nepăsători şi se gândesc doar cum să treacă ei, restul nu con­tea­­ză", explică Alexandru, intrând în sediul firmei de unde va ridica hârtia.

Alexandru n-a auzit de noţiuni bombastice ca "dezvoltare durabilă" şi nici nu crede în sloganuri umflate ca "salvarea planetei". N-are vise im­po­sibile, dar are enorm de mult bun-simţ. "Visez să-mi meargă bine şi să fiu sănătos", spune cu simplitate, cărând sacii din sediul unei bănci în cutia din spinarea bicicletei lui. Nu i se pare neimportant ce face, mai ales că din cele 7 milioane jumătate pe care le primeşte salariu de la fundaţie îşi poate hrăni cei cinci copii. I-a plim­bat şi pe ei cu cargo-bicicleta, că nu mai avea linişte de rugăminţile lor.

Alexandru a mai avut colegi în proiectul "Recicleta". Unii au plecat dispreţuitori după o vreme, dar acum regretă şi ar vrea înapoi. "În primul an de proiect am reuşit să strângem 19 tone de hârtie. Sunt 70 de firme cu care colaborăm, dar sperăm ca numărul lor să crească pentru a folosi şi celelalte două cargo-biciclete", explică Gabriela Ţicu de la asociaţia ViitorPlus. Hârtia adunată ajunge la un centru de reciclare, iar pentru fiecare 25 de kilograme de hârtie ridicată de la sediu firmele plătesc 5 lei. Pe duba lui Alexandru scrie că o tonă de hârtie reciclată înseamnă că 15 copaci au fost salvaţi. Calculând, Alexandru şi colegii săi au salvat aproape 300 de copaci.

"Ecologia înseamnă să fie curat." Aşa explică Georgiana, o fată care a crescut în centre şi apartamente sociale, felul în care ea îi ajută pe oameni să respecte natura. Cinci zile pe săptămână, tânăra ajunge pe Platforma Republica, unde a fost uzina, şi se pierde printre halele părăsite sau ocupate de alte firme, până ajunge la un fost depozit de uleiuri. Aici este locul ei de muncă de tran­zit. Munceşte de un an şi jumătate în atelierul de croitorie de unde au ieşit peste 6.000 de sacoşe de pânză ce se chinuiesc să înlocuiască poluantele sacoşe de plastic.

După viaţa pe care a dus-o până să vină la asociaţie, Georgiana s-a obişnuit destul de greu cu programul, cu regulile unui loc de muncă, cu ie­rarhiile. Acum îi place în atelierul cu trei maşini de cusut în care a învăţat meserie de la două "maestre" de la Apaca. Banii pe care-i câştigă cosând sacoşe din material textil natural o ajută să-şi plătească chiria. Şi mai pune şi deoparte, picături mici la visul de a avea o casă a ei. Când e emo­ţi­o­nată, Georgiana se leagănă ca un copil mare. Mai ales când trebuie să povestească cum i-a fost viaţa până să ajungă să aibă un loc al ei, un loc de muncă legal. "Am fost de mică la căminul de copii. Am stat în mai multe orfelinate şi apoi la apartament social. Cine m-a dus la casa de copii? Nu-mi ştiu povestea atât de bine", râde, cu ochi de câine bătut.




Dar la maşina de cusut îşi recapătă siguranţa de sine. Ia bucăţile croite, face bre­te­lele, apoi pune cap la cap părţile. Coa­se cu îndârjire şi precizie. În 10 mi­nu­te sacoşa e gata. Fata a ajuns la aşa performanţă, că în multe zile de­pă­şeş­te norma de 15 sacoşe de pânză mari. Cele mai multe dintre sacoşe sunt cum­pă­rate de firme care le fac cadou an­ga­jaţilor sau invitaţilor lor. Fiecărei sa­coşe, Georgiana îi pune o etichetă pe care scrie, cu litere minuscule, nu­mele ei. E mica operă de fiecare zi.

Ioana, prietena ei, e sfioasă la început şi doar te priveşte pe sub genele lungi când o întrebi ceva. Are 19 ani şi pe mulţi dintre ei şi i-a petrecut şi ea prin centre. Are familie, dar nu spune de ce a ajuns să se zbată sin­gură la Bucureşti. "Am crescut cu un văr la care ţineam mult. El a ajuns primul în Capitală şi m-a adus şi pe mine la centrul Pinocchio", spune fata. Din banii pe care-i câştigă a reuşit să închirieze cu prietenul ei o garsonieră şi să aibă un loc căruia să-i spună acasă. Tot în fostul depo­zit de uleiuri, Fundaţia "Ateliere fără Frontiere" ajută mai multe persoane aflate în dificultate să se reintegreze socio-profesional. 12 oameni sunt plătiţi pentru a dezmembra sau recon­di­ţi­o­na calculatoare.

Materialele rezultate din dez­mem­brare sunt reciclate, iar calculatoarele recon­di­ţionate sunt donate altor ONG-uri cu proiecte so­ciale. În fiecare zi, atelierul răsună de zgomotele ciocanelor şi şurubelni­ţe­lor cu care beneficiarii cotrobăie în­ăuntrul monitoarelor şi unităţilor, separând componentele şi sortân­du-le în afara depozitului, de unde vor pleca spre centre de reciclare.

Domnul Constantin are peste 50 de ani şi seamănă cu moş Crăciun cu barba albă şi salopeta roşie. A avut o viaţă grea. Întrebările despre ai lui apasă pe o rană pe care nu vrea să o deschidă.
Munca îi abate gândul de la suferinţe şi, când îl vezi cu câtă precizie dezbracă monitoarele de carcasa de plastic şi umblă printre piesele mici, nu-ţi mai vine să-l deranjezi. Spune doar că descompunerea calculatoarelor nu e meseria lui de bază, a fost mecanic de locomotivă. În fiecare zi de muncă trebuie să desfacă 24 de monitoare, sau 20 de unităţi centrale, sau 20 de imprimante. "Am avut puţin noroc. Viaţa mi-a dat o anumită experienţă şi cu firele, şi cu fiarele", spune el în timp ce învârteşte o şurubelniţă.

"Unii dintre cei din atelier au cali­ficări foarte bune. Alţii fac cursuri şi, după o anumită perioadă, îi recomandăm pentru interviuri de angajare. Majoritatea celor care ajung la noi au probleme privind locuinţa, documentele, probleme de sănătate, de dependenţă la anumite substanţe, probleme psihice. Mulţi nu sunt obiş­nuiţi să respecte reguli. Au fost şi ca­zuri în care s-au retras din program, li se părea că devin dependenţi de un loc", explică Cătălina Azamfirei de la "Ateliere fără Frontiere".

Anul aces­­ta, mâinile celor 12 oameni care-şi caută drumul în viaţă au dezmembrat 1.300 de calculatoare şi 1.600 de monitoare. Iar, până acum, au fost donate peste 800 de calculatoare, recondiţionate de oameni care au nevoie, la rândul lor, de o nouă şansă.