DEZVĂLUIRI/Misiunea secretă Sirius

Ceauşescu făcea rost de valută pentru a-şi alimenta megalomania din orice, inclusiv din "solidaritatea cu popoarele frăţeşti din Africa". În 1979 a decis să trimită 150 de oameni din aviaţia militară românească în Angola, contra cost. Aceştia aveau misiunea să formeze piloţi de luptă pentru regimul marxist care luase puterea în fosta colonie portugheză. Acolo era plin război civil între comuniştii din MPLA, sprijiniţi cu trupe şi consilieri de Cuba şi URSS, şi rebelii din facţiunea UNITA, ajutaţi de Africa de Sud.

Generalul-locotenent Aurel Niculescu, acum în vârstă de 85 de ani, unul dintre aşii zburătorilor români, a condus "corpul expediţionar" din Angola. Misiunea lui era atât de secretă, încât sursele oficiale nu vorbesc despre ea nici acum, dar "inamicii" sud-africani aflaseră de ea din primul moment în care ofiţerii români aterizaseră în Angola. Domnul Niculescu a acceptat să stea de vorbă cu noi. L-am cunoscut pe domnul general datorită lui Sorin Turturică, fostul meu coleg de facultate, care s-a specializat în istoria aeronauticii româneşti, domeniu în care a devenit extrem de competent. El coordonează colecţia de cărţi "Aeronautica română" de la Editura Anima, unde editează dialoguri şi lucrări de real interes pentru cei pasionaţi de aviaţie.

• Rep: Încep destul de abrupt. De ce a fost botezată misiunea dumneavoastră Sirius?

Aurel Niculescu: E o poveste întreagă. Între 1979 şi 1980, când ne-am pregătit în ţară pentru misiune, antrenamentele s-au desfăşurat la baza aeriană de la Ziliştea, de lângă Buzău. Asta era lângă vârful de Munte Siriu, aşa că am luat iniţial denumirea acestuia. Era o denumire tipic românească şi misiunea era secretă, trebuia mascată. Cum principala stea care putea fi observată de pe cerul Angolei era Sirius, am adoptat denumirea asta. Misiunea era considerată un mare secret, nu aveam voie să le spunem nimic nici măcar cubanezilor sau sovieticilor care erau acolo să-i ajute pe angolezi. Nici acum nu cred că amănuntele sunt desecretizate. Am fost şocat însă că, la câteva zile după ce am ajuns acolo, am interceptat convorbiri radio din Africa de Sud în care se făcea vorbire despre noi, ce misiune avem şi cu ce tipuri de avioane am venit.

• Cum era selectat personalul care a ajuns acolo?

Au fost în Angola cam 150 de oameni. Erau selectaţi pe baza calităţii profesionale, dar şi după criterii umane. Trebuiau oameni calmi, care să se stăpânească, cu un psihic bun. Mergeam într-o zonă necunoscută, cu alte obiceiuri, o zonă de conflict. Au fost luaţi unii şi pe bază de voluntariat. M-a deranjat că eu am fost numit comandant când grupul era gata făcut, nu am avut cum să aleg eu oamenii, i-am găsit selecţionaţi. Nu erau doar militari, am avut opt translatori civili de limbă portugheză.

UMBRELĂ CIVILĂ

• Aveaţi şi ofiţer politic? Eraţi consideraţi ca unitate militară din ţară?

Noi, teoretic, funcţionam sub umbrela unei firme civile, Romconsult, care dădea consultanţă în industrie, cultură etc. De fapt, aveam şi ofiţer politic, eram organizaţi militar. Eram consideraţi oficial militari detaşaţi la Romconsult. Economic ţineam de firma asta, dar se păstrase ierarhia militară. Am conceput o uniformă militară adaptată zonei, de culoarea nisipului, cu însemne de grade inventate puse pe piept.

• Cum eraţi plătiţi?

Ca să parafrazez o lozincă din epocă, eram "cam exploataţi de către om". Eu semnam statele. Aveam un salariu pe hârtie, de la angolezi, de 8.000 de dolari pe lună, din care vedeam în mână 350-400, restul îi înhăţa statul socialist român. Valoarea contractului nostru, pe doi ani, a fost de 32 de milioane de dolari. Aparatele de zbor pe care îi instructam pe angolezi, 12 avioane monomotor IAR 823, şase bimotoare BN2 şi şase elicoptere IAR 316 B urmau să rămână africanilor.

• După 1990 aţi încercat să vă recuperaţi o parte din bani? Era munca dumneavoastră...

Sunt militar, n-am spirit mercantilist...

MOARTEA LUI PREDA

• Prin anii '90 a mai fost o misiune militară românească în Angola... Ştiu că s-au îmbolnăvit mulţi de malarie. Dumneavoas-tră aţi avut cazuri d'astea?

Au fost destul de puţine cazuri de boli africane. În primul an a păţit-o un pilot, căpitanul Simion a făcut malarie şi a trebuit să-l trimit acasă. Apoi chiar translatorul meu, profesorul Burlacu, s-a îmbolnăvit într-o noapte. Eram amândoi într-o localitate la distanţă de bază, a adormit sănătos şi s-a trezit bolnav. Îl ciupiseră ţântarii probabil. În fiecare săptămână, luni, luam preventiv chinină.

• Din câte cunosc, prima victimă oficială a MApN căzută în afara ţării după al doilea război e o femeie, asistentă medicală, care a băut alcool tehnic prin Irak sau Kuweit, în 1991. Dvs. aţi avut pierderi?

Şi noi am avut o victimă, maiorul Preda Gheorghe, instructor de pilotaj. La noi, instructorii de zbor, cel mai riscant e atunci când elevul pilot e deja relativ antrenat. Acesta îşi depăşeşte frica, iar cel care-l însoţeşte are încredere în el, nu mai e foarte atent. Era cu un angolez care avea deja 30 de ore de zbor pe IAR823. Angolezul a apăsat pe un buton greşit de contact, a tăiat practic motorul. Erau la 70 de metri, nu au avut timp să redreseze, au picat. Lunar venea un avion cu alimente din ţară, un IL18. El venise chiar în ziua accidentului, nu aveam de ales, am pus corpul maiorului în el. Maiorul a murit la 8:00 dimineaţă, la 14:00 era în coşciug, în drum spre ţară. A fost înmormântat cu onoruri militare la Buzău, de unde era, dar nu a fost înaintat în grad post-mortem şi familia nu a primit despăgubiri. Aşa erau timpurile. Un camarad, maiorul Liviu Tomi, le-a făcut un monument celor doi, o elice stilizată, cu două pale, una mai mare pentru instructor şi una mai mică pentru elev. După plecarea noastră, baza noastră din localitatea Negage a fost scena unor lupte, forţele MPLA şi rebelii din UNITA ocupând-o succesiv. Baza a fost devastată, dar nimeni nu s-a atins de monument, am aflat că e şi acum acolo, intact.

• Cât de mult se simţea pentru dvs. războiul civil?

Era o situaţie destul de haotică. Până în capitala Luanda erau, teoretic, 200 de kilometri, o şosea făcută de portughezi. Noi trebuia să o luăm pe o rută ocolitoare de 700 de kilometri, fiindcă şoseaua "scurtă" era controlată de UNITA. Când mergeam cu avionul, din fericire, insurgenţii nu aveau arme antiaeriene, le puteam vedea bazele din junglă. Se purta un război de tip gherilă. La Negage erau şi ruşi, trupe terestre, cu care nu aveam voie să vorbim, din cauza secretomaniei unora din ţară. Eu nu respectam acest ordin, fiindcă şeful ruşilor, un locotenent-colonel, era informat când fac rebelii raiduri pe lângă oraş. Aflam asta de la el şi dădeam ordin să nu se iasă din case în ziua respectivă. Aveam birou lângă al rusului şi, după ordinele primite, nu aveam voie nici să-l salut. Acolo erau diverşi "socialişti", un amalgam făcut din ruşi, cubanezi, nordcoreeni, ba chiar era la Negage şi un profesor bulgar.

CIRIPELI

• Cine vă asigura paza?

Eu aveam o gardă angoleză care îmi păzea casa. Îl chema Luis. Ei erau imprevizibili. După ce am fost în concediu în România prima oară, ia-l pe Luis de unde nu-i. L-am întrebat pe Bona d'Aco, comandantul angolez al bazei noastre, ce s-a întâmplat şi mi-a spus că fugise la UNITA. Atunci am decis să ne păzim singuri şi am cerut angolezilor arme, ne-au dat pistoale-mitralieră Kalaşnikov. Am făcut şi o şedinţă de tragere cu piloţii. Cineva a turnat în ţară. Noi nu aveam voie să ne implicăm direct în conflict, aşa că a trebuit să dăm armele înapoi, a ieşit scandal. Slavă Domnului, nu ne-a atacat nimeni până la plecare.

• Cine a turnat? Aveaţi un CI-ist oficial?

Nu, dar erau o groază de cozi ale CI printre noi, camuflaţi. Aşa e la români, cu invidii, uscături, oameni care vor să se "remarce". La plecarea din ţară, reprezentantul Romconsult, inginerul Orădeanu, mi-a spus să mă tem mai mult de ai mei decât de angolezi. A avut dreptate.

• Cum se manifesta "vigilenţa" securiştilor?

Prin tot felul de chestii. Acolo găseai, de exemplu, cafea pe un leu sacul, oriunde. În România era penurie. Oamenii mai trimiteau acasă şi a ieşit scandal că facem trafic cu cafea. Erau mărunţişuri enervante.

• Cum ţineaţi legătura cu ţara?

Greu de tot. Nu aveam legătură radio. În primul an, când venea săptămânal un avion de la Luanda, trimiteam prin rotaţie şase oameni să vorbească cu familiile la telefon de la ambasadă. Eu nu am ştiut nimic de ai mei trei luni. De abia înainte de plecare am avut legătură din Negage.

• Ce fel de oraş era ăsta? Aveai ce să faci acolo?

Nu prea, era cam cât Mizilul ca populaţie. Băştinaşii stăteau în colibe. Noi eram cazaţi în casele părăsite de coloniştii portughezi, iar baza noastră era o fostă unitate de aviaţie a metropolei. Ne mai invitau angolezii la sărbătorile lor. Pe mine mă mai chemau la nişte mese în Uige, capitala provinciei, la vreo 30 de kilometri de noi. Secretarul de partid pe provincie, Manuel Quatra-Punza, ajuns mai târziu ministru, avea un fiu la studii în România şi era mai atent cu noi. Era un obicei care mă distra. Noi şi şefii de la partidul lor stăteam în capul mesei şi primeam whisky, şampanie şi mâncăruri alese. Pe laturi erau unii care doar se uitau la noi şi nu căpătau nimic. La sfârşit se ridica angolezul cel mai mare-n grad şi le spunea ălora hămesiţi: "Camarazi, dacă o să munciţi mai bine şi o să ajungem în socialism, o să aveţi şi voi la fel ca noi!". Îmi venea să râd, dar mă abţineam. Era o corupţie groaznică şi la ei. Când am terminat contractul de doi ani şi trebuia să plecăm, am fost la Luanda, la unul Ignacio, care era şeful înzestrării armatei, cam ca generalul Stănculescu la noi. Fără tatonări, Ignacio a spus că ne prelungeşte contractul cu un an dacă îi aduc din ţară o Dacia 1300. Am comunicat în ţară prin ambasadorul Moraru că omul vrea şpagă. Răspunsul a fost memorabil: "Comunicaţi tovarăşului Ignacio că nu are o atitudine socialistă, aşa fac capitaliştii". Asta mai îmi trebuia, să fac educaţie politică cu angolezul...

• Aveau aviaţie când aţi ajuns? Existau şi alţi piloţi în afară de cei pe care-i pregăteaţi dvs.?

Erau câţiva. Noi am avut la dublaj cu instructorii români patru piloţi cu atestat, doi pregătiţi în Elveţia şi doi în Portugalia. Dintre cei pe care i-am pregătit, în al doilea an, 10 au plecat direct pe frontul din sudul ţării cu avioanele şi elicopterele pe care făcuseră şcoală. Pe lângă pilotaj, îi şcolisem, fără să ţin cont de "programa" de la Bucureşti, cu mai multe ore de interceptări aeriene şi atac asupra unor ţinte de la sol. Am încercat să-i fac eficienţi pentru războiul de acolo.

• Când v-aţi întors de acolo, aţi avut vreun avantaj? Ridicare în grad, spor de salariu, ceva...

Nimic, domnule. M-am întors în decembrie 1982 şi în august 1983 am fost trecut în rezervă. În iunie 1983 m-a chemat generalul Ilie Ceauşescu, adjunct al ministrului Apărării, să-mi reproşeze că am trădat în Angola!

•  Ce se întâmplase?

Un "scandal diplomatic". Înainte să plecăm, angolezii mi-au cerut să le dau un BN2 să transporte lângă graniţa cu Zairul, Luambo, şase redegişti, care trebuiau să instaleze nişte staţii radio. Echipajul a fost format din instructorul Coşereanu şi un elev pilot angolez. Nu existau staţii de radiolocaţie în zonă, nu li s-au dat puncte de orientare, erau nori. Au aterizat pe un câmp din Zair. Zairezii i-au arestat, i-au ţinut o lună şi le-au dat drumul, dar au confiscat avionul. Ilie Ceauşescu m-a acuzat că am permis acest zbor. I-am explicat că nu aveam, conform contractului, cum să refuz comanda angolezilor, că aparţineam lor. Nu ştiu cât l-am convins, dar am ieşit în pensie după 41 de ani de aviaţie şi peste 10.000 de ore de zbor.