Doi sălbatici şi o lecţie

O postaţă de păşune, acoperind molcom piciorul muntelui, râdea soarelui roşiatic al dimineţii, scânteind cu argint din virgule de nea rămase cu zecile în jurul muşuroaielor. Tocmai pe acolo, peste catifeaua resemnată a ierburilor ieşite din iarnă urma să trecem, spre o rarişte cu brazi bătrâni, dedesubtul cărora se vedeau omături vechi. Urcam "la cocoşi" în Retezat.

Mergeam grăbiţi, ca unii puşi pe o treabă gravă, asemenea unei misiuni secrete. Atunci l-am zărit. L-am zărit înainte ca el să ne vadă. Aşa îmi place să cred, deşi s-ar fi putut ca el să ne fi simţit primul şi, paşnic şi sigur pe el, să ne fi ignorat: noi fiind - deşi trei la număr - mai puţin interesanţi decât muşuroiul cu care îşi făcuse de lucru.

Era un urs mare. în blana grea, ca o hlamidă castanie, răsăritul - trimiţând săgeţi de lumină - trezea valuri aurii şi nestatornice, după cum brâncile, scuturând trupul masiv - când încordate, când adiind cu vârfurile ghearelor - scormoneau pământul. Ne-am uitat unii la alţii în tăcere. Amestecam bucurie şi teamă. Ne-am continuat totuşi mersul - devenit dintr-o dată mai prudent, ca şi cum din acel moment pasul mai reţinut, silenţios ar fi ajutat la ceva. Şi am simţit că dincolo de frica noastră se afla şi o nemărturisită dorinţă de a nu tulbura.

PE TERITORIUL LUI
Ne despărţiseră cel mult 50 de paşi când l-am observat, iar distanţa scădea văzând cu ochii. într-un închipuit târziu a ridicat capul, privindu-ne în nesfârşitul câtorva clipe. A fost destul pentru ca, fără o vorbă, toţi ca unul să schiţăm o schimbare de direcţie, puţin, atât cât să îi dăm de înţeles că mergeam la cu totul altă treabă. Şi mesajul trupurilor noastre a fost acceptat de îndată, fiindcă pustnicul şi-a adulmecat iar, preocupat, săpătura. Nu mai aveam mult până când, ajungând în dreptul lui, poteca avea să se depărteze treptat.

Îndrăzneala s-a dovedit însă prea mare. Brusc, abia atunci părând surprins, ursul a săltat capul, lămurindu-se iute asupra obrăzniciei bipezilor. Şi, la fel de hotătât, cu o smucitură scurtă, făcută parcă din tot trupul, s-a întors spre munte. A prins să meargă paralel cu grupul, aruncându-ne câte o uitătură din când în când. Cei 30 de paşi dintre noi puteau să nu însemne mare lucru, dacă fiara ar fi fost fiară.

Mergeam la deal, noi şi el. Şi, deşi păşeam tare, umbletul lui, aparent molcom, era cu adevărat intins şi mult mai spornic. Distanţa creştea. Iar privirile sale, ca un reproş, erau tot mai rare. De la o vreme nu s-a mai întors. L-am văzut legănându-şi greabănul pe sub brazii cioturoşi din rarişte, ocolind conurile de zăpadă îngheţată din jurul trunchiurilor.




Ieşit în cumpăna apelor, între pereţii păduroşi ce mărgineau muchia, şi-a scris urmele rotunde în omătul ei, anevoie subţiat de soare doar la ceasul dimineţii. Şi, pe când am crezut că a uitat de noi, s-a oprit.

Şi-a întors capul spre cele trei mogâldeţe negre, privindu-le îndelung de data asta. Am stat. Primiserăm o necuvântată lecţie. Acasă la el fiind, făcuse el ceea ce trebuia să facem noi: s-a retras. Din locurile lui, spre alte locuri, tot ale sale. Vremelnic încă ale sale. Fiindcă undeva departe, în "sfatul ţării", nişte ignoranţi aleşi democratic hotărau "retrocedarea pădurilor". Iar alţi ignoranţi - cu statut de alegători - le cereau acestora şi dreptul de proprietate asupra sălbăticiunilor, contra viitoarelor voturi.

Toţi strigându-şi acest "drept" sub pretextul că "proprietatea e sfântă". Ei urmând să o "civilizeze" apoi prin drumuri, pensiuni, pârtii de schi, viloaie, ATV-uri şi jeep-uri atotbiruitoare, adică să o violeze şi, totodată, să o facă pe "sfântă" cât mai rentabilă.

O PILDĂ DE DEMULT
În urmă cu un secol şi jumătate, un om sălbatic pe nume Seattle, căpetenie amerindiană, se străduia să explice altui "civilizator" nesătul - preşedintele de atunci al SUA, Franklin Pierce, care venise cu bani sau armată să obţină teritoriul pe care trăia tribul - că posesia pădurilor şi a sălbăticiunilor de către om este un fapt cu totul nefiresc, împotriva lucrării lui Dumnezeu, Natura. Numind pământul "mama noastră", sălbaticul afirma că nu poate vinde teritoriul, tocmai fiindcă el este fiul acelui pământ, cum tot fiii acestuia sunt bizonul, calul, căprioara.

Or, care fiu poate fi posesorul mamei sale spre a o putea vinde ori înstrăina? Sălbaticul din preerie era stăpân doar pe sine, lucru enorm şi prea destul spre a nu dori măriri şi posesii pământene. Simţea că Dumnezeu - acelaşi pentru toţi - se află înăuntrul lucrurilor, însufleţite sau nu, şi ştia că omul, deopotrivă, împărtăşeşte cu acestea, cu "râul, ramul", ursul sau păstrăvul, o soartă comună.