Eleganţa era obligatorie la Palatul Şuţu

La balurile de joi erau invitaţi doar cei mai de seamă oameni ai ţării, iar eleganţa era... obligatorie! Doamnele aveau ofiţeri pe post de escorte şi profesori de dans – din partea casei – iar domnii îşi puteau etala aici toate atuurile pentru a face cuceriri. Aşa era Palatul Şuţu, din centrul Bucureştiului.

Trecând astăzi prin Piaţa Universităţii, ne este greu să ne imaginăm ce însemna, la sfârşitul seco­lu­lui al XIX-lea, Palatul Şuţu, care găzduieşte astăzi Mu­zeul Bucureştiului. Era centrul eleganţei şi al opu­lenţei, unde nu putea pătrunde oricine, iar o in­vitaţie la una dintre renumitele petreceri care se ţi­neau aici echivala cu recunoaşterea importanţei pe care o avea cineva în societatea românească din acele vremuri. A doua jumătate a secolului al XIX-lea a reprezentat pentru Palatul Şutu perioada de maximă strălucire.

Grigore Şuţu (1819-1893) şi so­ţia sa, Irina, fiica marelui bancher Ştefan Hagi Moscu, s-au preocupat constant atat de edificiu, cât şi de parcul ce-l încadra. Au adăugat clădirii mar­chiza susţinută de piloni de fier, creându-se astfel un elegant peron de intrare. Parcul ce înconjura pa­latul se întindea până spre fostul amplasament al Bisericii Sf. Sava. Povestea lui Grigore şi a Irinei Şuţu se leagă, însă, şi de arhitectura palatului, spun legendele urbane. Nobilul afemeiat şi soţia lui ge­loasă au împărţit lobby-ul în două scări, de care aveau grijă separat, atunci când îşi primeau mu­safirii.

„E o poveste legată de Grigore Şuţu, care era mai micuţ de statură şi îi plăcea sexul frumos, iar doam­na era mai înaltă şi mai urâtă, de unde şi po­recla de Turcu’ şi Cămiloiu’. De aici, şi cele două scări pe care urcau separat doamnele şi domnii. Le­genda mai spune că Grigore Şuţu era atras chiar şi de femeile care serveau în sufragerie, iar Irina Şuţu le-a concediat pe toate şi a adus personal mai în vârstă”, explică Constanţa Colea, şefa secţiei Relaţii Publice a Muzeului Bucureştiului.

Cele două scări au fost construite după terminarea clădirii, în jurul anului 1864. Apoi a fost făcută o comandă specială la Paris: postelnicul Grigore Şuţu a comandat un ceas care să se vadă în oglindă, astfel încât cei care veneau la baluri să observe ce oră e în timp ce urcau pe scări. „În acest palat se ţineau cele mai renumite baluri din Bucureşti. Aici a fost invitat domnitorul Alexandru Ioan Cuza, regele şi toate personalităţile vremii. Era o mare onoare să fii invitat. Ţinuta era obligatorie şi se afişa o eleganţă extraordinară. Trăsurile veneau şi, în clipa în care intrau, era un arănut îmbrăcat în alb, cu mănuşi albe, care le invita pe doamne să intre în palat, iar dacă erau doamne care nu ştiau să danseze, erau angajaţi ofiţeri care le învăţau paşii de dans”, mai povesteşte Constanţa Colea. 

Balurile mai aveau ceva specific: nu se serveau băuturi alcoolice. Foarte rar se putea bea aici şampanie. Evenimentele se organizau fie cu diverse ocazii, precum sărbătorile de iarnă, fie erau obişnuitele baluri de joi. „Invitaţii puteau să se plimbe şi prin grădina superbă, cu păuni, din spatele Palatului. Invitaţii luau masa în sufragerie, apoi urcau în sala de bal. Iarna era foarte bine încălzit palatul, pentru că ei erau foarte bogaţi. Sobele de la etaj sunt şi astăzi cele originale”, explică şefa departamentului de Relaţii Publice a Muzeului Bucureştiului.

Povestea palatului începe la 29 martie 1832. Arhitecţii Johann Veit şi Conrad Schwinck au fost însărcinaţi cu ridicarea Palatului Şuţu, iar construcţia a fost finalizată, după o serie de ten­siuni şi conflicte, inclusiv juridice, în 1834. Construit în stil neogotic, cu patru turnuleţe poligonale, amplasate două câte două, pe părţile laterale, de nord şi de sud, Palatul Şutu se remarcă prin spaţia­litatea interiorului, conferită de o cupolă similară aceleia de pe conacul de la Goleşti.

Înfrumuseţările aduse edificiului au continuat, în octombrie 1836, Costache Suţu comandând meşterului austriac Eser, executarea unui policandru de alamă, format din 24 de sfeşnice, întocmai ca cel de la Bise­rica Sf. Ioan Nou. Holul central a fost decorat în 1862, cu ajutorul renumitului sculptor Karl Storck. El a conceput cele trei arcade, scara cu două braţe şi montarea în peretele din faţă a oglinzii aduse de la Murano, prinse într-un ancadrament. Deasupra oglinzii se distinge şi astăzi medalionul Irinei Şuţu, sculptat în lemn. Poveştile legate de acest superb palat din centrul Bucureştiului sunt nenumărate, însă câteva îl leagă de evenimentele istorice ale  românilor.

În actuala sală de conferinţe a muzeului a fost organizat un prânz de gală cu ocazia Anului Nou, în 1918, rămas în istorie pentru discuţia dintre feldmareşalul August von MacKensen şi Alexandru Marghiloman, în vederea încheierii cât mai grabnice a păcii dintre România şi Puterile Centrale. Zece ani mai târziu, edificiul a devenit sediul Primăriei Muni­ci­piului Bucureşti. Din cabinetul său, aflat în camera din dreapta sălii mari cu balcon, Dem I. Dobrescu a semnat decizia de deschidere a primei expoziţii permanente a Muzeului Municipal. Astăzi, cei care calcă pragul Palatului Şuţu intră nu doar într-un spaţiu muzeal excepţional, ci şi într-un loc încărcat de istorie, pe care l-au frecventat cei mai importanţi oameni ai ţării.