“Era un tip delicat, timid, un om fermecător”

Marin Preda n-a fost nici pe departe "cel mai iubit dintre scriitori". Unii chiar l-au urât cu temeinicie cât a trăit şi l-au urât cu dezinvoltură şi cu mai mare temei după ce n-a mai fost.

Academicianul Eugen Simion, căruia-i aparţine afirmaţia de mai sus, se întreabă şi azi, după aproape 30 de ani de la dispariţia scriitorului, de unde vine această animozitate faţă de un om care pentru domnia sa era "un tip civilizat, delicat, uneori timid, un om fermecător".

Jurnalul Naţional: Domnule academician Eugen Simion, în prefaţa acestei noi ediţii a ultimului roman al lui Marin Preda, "Cel mai iubit dintre pământeni" afirmaţi: "Eram perceput ca un simpatizant al prozatorului". Numai atât?
Eugen Simion: Simpatizant activ, loial. Simpatizant, dar nu numai. De fapt am debutat prin a-l contesta pe Marin Preda, nu scriitorul, ci opinia lui despre romanul lui Călinescu. Am publicat în Gazeta literară un articol respingând opiniile - foarte critice - ale lui Preda, care reproşa în Viaţa românească viziunea simplistă şi superficială faţă de ţărani în "Scrinul negru" şi nu numai.

Mie, tânăr călinescian, îmi plăcea romanescul ideilor şi creaţia de caractere din acest roman. Dacă stau şi mă gândesc acum, Preda avea dreptate, cel puţin în privinţa modului în care George Călinescu prezintă psihologia de clasă. De cunoscut, l-am cunoscut pe Marin Preda câţiva ani mai târziu, în 1967, când a apărut volumul al doilea din "Moromeţii". Revista Luceafărul a organizat o campanie împotriva romanului şi a autorului. Noi, un grup de critici tineri, împreună cu Şerban Cioculescu, i-am luat apărarea lui Preda.

La câteva zile, autorul "Moromeţilor" a intrat în redacţie şi, ca şi când ne-am fi cunoscut de-o viaţă, a venit direct la mine şi mi-a zis: "Ce mai faci, monşer? Hai să ne plimbăm". Ne-am dus "la Lacuri", adică în Herăstrău.

Prietenie literară

S-a legat atunci o prietenie?
A fost începutul unei prietenii literare, care a ţinut până azi, chiar dacă el a dispărut cu aproape 30 de ani în urmă. Eu am cunoscut un Preda care, să spun drept, era un tip fermecător, un prieten foarte cordial. Nu treceam de un anumit grad de intimitate, el îmi spunea "domnule Simion", eu îi spuneam "domnule Preda".

Era şi o diferenţă de vârstă între domniile voastre .
Desigur. Deci, nu mă... ţineam de gât cu el, ca să spunem aşa, cum fac uneori prietenii, dar exista, repet, o cordialitate extraordinară. Locuiam pe Strada Apolodor şi uneori mă pomeneam cu el sunând la uşă. Întotdeauna intra în casă cu acelaşi reproş: "Monşer, ce te-ai mutat şi dumneata în labirintul ăsta?!". Ca şi cum aveam pe atunci de ales! Eu eram mulţumit că am găsit acolo un apartament. În fond, era cartierul lui Caragiale: Strada Sfinţii Voievozi, Strada Seneca... Numai că el nu nimerea niciodată Strada Apolodor .

Ceea ce, înţeleg, nu l-a împiedicat niciodată să revină.
Discutam ore întregi. Îmi aduc aminte, după apariţia romanului "Cel mai iubit dintre pământeni", mi-a dat cartea, eu am citit-o repede şi am şi scris pentru România Literară. Asta s-a întâmplat miercuri sau joi, iar eu luni eram deja cu cronica predată la redacţie. Seara mă sună Preda: "Ce faci, monşer?". "Ce să fac, domnule Preda, îi citesc pe romancierii de azi şi scriu despre ei. De pildă, domnul Marin Preda a scris acum un roman, «Cel mai iubit dintre pământeni». L-am citit." "Cum, domnule, când l-ai citit!?" "Domnule Preda, viaţa cronicarului literar este dificilă, el trebuie să se grăbească." "Da?", zice el şi închide telefonul.

Peste o oră sună cineva la uşă. Cine era? Preda. Asta se întâmpla prin februarie, cu două-trei luni înaintea morţii sale. A fost o seară pe care n-am s-o uit. Mi-a cerut cronica, s-a aşezat pe un fotoliu, a citit-o, a mai stat puţin, apoi a trecut pe lângă mine şi-a zis: "Mulţumesc, monşer, înseamnă că am reuşit". Asta a fost toată discuţia din seara aceea despre carte. După aia am mai vorbit de nenumărate ori - cât am mai avut timp.

Dialog între genii

Până în luna mai n-a mai rămas mult timp...
Nu, dar, cât timp a mai fost, a continuat să vină pe la mine cu veşnicul reproş: "Ce te-ai mutat aici ?!". Îmi mai amintesc o seară absolut uluitoare. Preda era la mine, venise şi Valeriu Cristea, un prieten al meu şi un admirator al lui Marin Preda. A confirmat ceea ce am să vă spun eu acum, dar, din păcate, s-a grăbit şi el şi a murit devreme, n-a avut timp să revină. Stăteam de vorbă când a apărut încă un personaj, venit pentru prima dată în casa mea: Constantin Noica.



O discuţie între Constantin Noica şi Marin Preda?
Amândoi erau teleormăneni, unul născut la Vipereşti, celălalt la Siliştea Gumeşti. Am asistat la o discuţie între un filosof de meserie şi un scriitor moralist, cum era Preda, un moralist pe linie existenţială, şi nu livrescă. Preda are reflecţii în eseurile lui, în interviurile lui, dar şi în romanele lui; reflecţii de o mare profunzime. E apropiat, într-un fel, de Camus.


Deci, o discuţie între un filosof care credea că lumea ideală este o lume condusă de filosofi - visa un sat al filosofilor - şi un prozator, observator foarte fin al vieţii. Poate să pară curios, dar aveau un limbaj comun. S-a discutat despre Nietzsche, despre Biblie, unde Preda era greu de învins. Este o prejudecată legată de Preda, că a fost un simplu învăţător. A fost învăţător, e adevărat, acestea sunt studiile lui, dar citise enorm şi citise ca un prozator, făcea observaţii uluitoare, care multora ne-au scăpat. Despre Tolstoi, de pildă... Ştia cum se deschide o uşă la Tolstoi şi ce importanţă are pentru carte.

Vedea aproape cinematografic.
Nu ştiu dacă vedea cinematografic, el era un auditiv, de fapt. Avea urechea foarte fină. De altfel, maestrul lui în proza românească nu era Rebreanu, era Caragiale, cu care are chiar similitudini stilistice. Există nişte personaje interesante, care se relevează prin vocea lor. Este o scenografie a vocilor în romanele lui Preda: glasul aspru al lui Moromete, glasul subţire al altor personaje.

Preda e un realist, e adevărat, dar un realist cu pătrundere în cămările din interiorul spiritului. Eu nu mă mir că lumea n-a cunoscut pe omul profund Preda, ci pe omul care zicea o vorbă aspră sau dădea o replică mai crudă.

Cine e de vină că lumea îl cunoaşte aşa?
Nu ştiu. Probabil ăsta a fost destinul său.

Nu rămânea niciodată dator...

Dar comportamentul? Mulţi au fost supăraţi pe el şi, cum afirmaţi chiar dumneavoastră, supărarea a ţinut mult.
Mă întreb şi acum de unde vine această animozitate şi cred că ce i-a deranjat pe mulţi a fost talentul său uriaş, peste care era greu de trecut. Cât despre comportament, nu rămânea dator niciodată atunci când se simţea agresat într-un fel sau altul. Uneori răspundea pe loc, alteori nu, dar ţinea minte şi dădea replica după ani de zile.

De pildă, pe Nichita Stănescu l-a ocolit multă vreme, pentru că acesta i-a zis ceva ce nu i-a convenit. Nichita a vrut să se împace şi s-a dus la el cu un pahar de şampanie. Preda a fost foarte rece, i-a dat o replică şi şi-a văzut mai departe de ale lui. După asemenea incidente, sigur că s-au găsit unii să spună că nu este un tip sociabil... Nu era aşa, doar că nu accepta să fie lovit.

Sancţiona, aţi afirmat, după principiul că răzbunarea este un fel de mâncare ce se serveşte întotdeauna rece. Îşi împlinea răzbunările de pe scaunul de director al editurii?
N-am lucrat în redacţie, dar pot să vă spun ce mi s-a întâmplat mie. Am publicat la "Cartea Românească" un proiect al istoriei literaturii contemporane - "Scriitori români de azi". Primul lucru pe care l-a făcut Preda când i-am dat manuscrisul a fost să se uite pe sumar şi să mă întrebe: "Domnule, despre Barbu ai scris?".

Eugen Barbu era duşmanul lui declarat. "Da, am scris." "Aşa e bine, este un scriitor important. Trebuie să scriem şi despre duşmanii noştri, dacă sunt talentaţi." Şi lucrurile s-au repetat şi cu colegii mei: Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Gabriel Dimisianu. Marin Preda era un om foarte corect cu confraţii. Îmi amintesc de Ion Lăncrănjan. De câte ori se întâlnea cu Preda, acesta îi spunea ceva dezagreabil. La un moment dat, lui Preda i-a căzut în mână un roman al lui Lăncrănjan, "Suferinţa străbunilor". M-a întrebat dacă l-am citit. Nu apucasem s-o fac. "Are talent. Da, e scriitor!", a comentat Preda.

Citiţi mâine partea a doua a acestui interviu.

Scrieţi-ne!

Îţi place Biblioteca pentru toţi? Care sunt titlurile cărţilor pe care ţi-ai dori să le cumperi o dată cu Jurnalul Naţional? Scrie-ne la adresa de e-mail propunereamea@bibliotecapentrutoti.ro sau pe adresa redacţiei: Jurnalul Naţional, Piaţa Presei Libere nr. 1, corp D, etaj VIII, menţionând pe plic "Propunerea mea".