Explore the Moldavian Bride

În primăvara lui 2007, când a trebuit să rămân o noapte în Târgu Frumos, în drum spre Iaşi, am regăsit cu bucurie acelaşi pat, în exact aceeaşi cameră în care dormisem şi în vara lui '89. Atunci, în ultima vară cu Ceauşescu, cenaclul nostru literar din Botoşani fusese invitat să le citească nişte poezii studenţilor din Iaşi, că numai de asta le ardea lor.

Şi, drept răsplată, activiştii de la cultură - ce frumos din partea lor! - ne-au cazat o noapte în micul hotel din buricul Târgului Frumos, la întoarcere. A fost minunat! Acum, ajungând iar în acel hotel, în aceeaşi cameră, n-am putut să nu remarc vigurosul conservatorism al moldovenilor, care nu schimbă nimic, nici măcar cearşafurile. Mobilierul era acelaşi, însă cu încă aproape 20 de ani încrustaţi în furnir. N-ar fi fost nici o surpriză să-l văd pe Ştefan cel Mare ieşind din şifonier şi holbându-se la bec. Da, era şi bec în cameră.

Rezervasem camera dinainte. Domnul Agavriloaie, patronul sau administratorul hotelului, ne aştepta. Eram cu şoferul Laurenţiu Dobrică. Lari. El nu făcea nazuri, căuta ce e mai ieftin, numai să-i rămână şi lui ceva din banii de cazare. Odată, în Şomcuta Mare, lângă Baia Mare, a dormit într-o debara la Pensiunea "Fantezia" şi a fost grozav de mulţumit. O cameră costa 90 de lei. El a întrebat dacă nu există şi ceva mai ieftin. "Avem, zice patronul, dar nu e încălzită. V-o las la 60 de lei." "Şi mai ieftină de atât nu aveţi?", "Ba da, dar e fără baie, la 40 de lei." "Nu-i nimic, pot să mă abţin până dimineaţă. Dar poate aveţi şi mai ieftină?" - licitează Lari. "Avem o cămăruţă de serviciu, fără baie, fără nimic.

Doar un şezlong de pânză. Zece lei." Au bătut mâna la acest nivel al confortului. Mai jos de atât nu se poate coborî nici chiar în turismul românesc, deşi Lari ar fi dormit şi într-o cameră fără pereţi, numai să plătească mai puţin. Ei bine, acest Lari, fiul fără acte al austerităţii, s-a închircit ca un arici când a intrat în hotelul din Târgu Frumos.

Eram numai noi doi în tot hotelul. Ne aşteptam ca domnul Agavriloaie să ne dea nişte conserve de mâncare, dar, surpriză, el ne-a adus sarmale calde. Găluşte moldoveneşti, adevărate, aurii, parcă înotau boboci de-o zi în farfurie. Mâncăm, urcăm în cameră şi ne băgăm urgent în pat. Numai ce-am aţipit şi aud deodată: "Să trăiască socrul mareeee!". Şi încep podelele să tremure. Jos, în restaurant, era o nuntă. Muzicanţii avuseseră o problemă cu amplificarea. Acum o rezolvaseră şi voiau să recupereze.

"Domnu' Agavriloaie, nu ne daţi, vă rog, o cameră în aripa cealaltă? Că e gălăgie, nu putem dormi." "Eu vă dau, dar dincolo e discotecă şi tineretul ăsta dă muzica şi mai tare", zice dumnealui. Şi explică: "Lumea e săracă pe aici, nu vine nimeni nici la hotel, nici la restaurant. Şi cineva din altă parte ce să caute în Târgu Frumos? Poate dumneavoastră, aşa, cu treabă... Aşa că închiriem spaţiile pentru nunţi, cumetrii, discoteci, ca să mai scoatem şi noi un ban".

Ce să dormi? Băteau ăia toba ca pe cânepă. Cum mă aşezam cumva în pat, perna ţuşti! de sub cap. Îmi clănţăneau şi dinţii. Am vrut să-l întreb pe domnul Agavriloaie de ce ne-a mai închiriat camera, dacă ştia ce tămbălău ne pune la temelie, dar am renunţat: fusese atât de amabil cu noi, nu se cădea să-i fac o scenă de drepturile omului plătitor. Am coborât cu Lari la nuntă, să-i arăt specificul moldovenesc. Ne-am băgat printre nuntaşi, ne-am pupat cu toate doamnele şi domnişoarele. Ne-au pus la masă şi ne-au îndopat cu bunătăţi şi nici nu s-au supărat pe noi, la sfârşit, când au aflat că nu suntem din partea mirelui, ci eram şi noi pe-acolo... "Ei, să vă fie de bine", a zis socrul mare. Domnul Agavriloaie de la nuntă luase găluştele pe care ni le servise. De aia ne-a şi costat atât de puţin, poate numai servirea.

Ne-am plimbat până pe la 3 dimineaţa prin micul târg moldovenesc. I-am arătat lui Lari poşta, drumul spre Iaşi, silozul, primăria, bancomatul. Şi mireasa. Da, mireasa fusese furată şi stătea după un gard verde, păzită de două doamne, aştepta să fie recuperată, conform obiceiului. Şi numai ce vedem că doamnele cele două îi ridică miresei poalele în cap şi ţin rochia ridicată în aer, ca pe un clopot întors. Mireasa îşi dă chiloţii jos, se lasă uşor pe vine şi plasează în peisaj un pârâiaş. Vorba cântecului: "Când mă mai uitai o dată,/ Mamă, mamă, ce mai fată!/ Că de la buric în jos/ Se văzu Târgu Frumos./ Şi-n mijlocul târgului,/ Limba cocostârcului".

Cum să spui că nu au turiştii ce vedea în Târgu Frumos? Sunt atâtea tradiţii şi obiceiuri locale minunate! Doar cu cazarea ar fi o problemă.
Ca brand, avem şi aici forme de relief (şi ce forme!), avem şi un mic pârâiaş, deci poate rămâne izotipul Elenei Udrea, dar cu logotipul: "Explore the moldavian bride" - "Explorează mireasa moldoveană".

Discover the moldavian wife
Am plecat din Târgu Frumos pe la 4 dimineaţa, spre Iaşi, încercând din răsputeri să-l fac pe Lari să fie atent la drum. Părea că a rămas cu mintea la frumoasele obiceiurile de nuntă din părţile locului.
Ajuns în Iaşi aveam o mare dilemă: unde să-l cazez ieftin pe Lari? El nici nu se putea odihni bine într-o cameră de peste zece euro. Nu puteam risca să mai facă o noapte albă, că mai aveam multe drumuri de făcut cu el şi mă temeam să nu mă urce într-un copac cu maşină cu tot. Ştiam un fel de motel pe lângă Iaşi, pe coclauri, în mijlocul unor vii nesfârşite. Părea un fost cămin pentru muncitorii de la vie, acum transformat în motel. Nu se putea să fie ceva pretenţios şi sigur aveau şi debarale.

Când ajungem noi acolo, pustiu. Restaurantul era deschis, bătea vântul în perdele, hotelul era deschis, toate uşile de la camere erau date de perete, dar nici suflet de om. Începem să strigăm, să claxonăm. Nimic. Dăm o tură prin bucătărie. Nimeni. Luăm camerele la rând. Şi când credeam că am pus şi noi mâna pe un motel abandonat, şi încă unul mare şi bine îngrijit, prindem cu urechea un uruit de aspirator în capătul holului. O femeie făcea curăţenieîn cameră. Din cauza aspiratorului nu ne auzea. Alo, doamnă! De data asta, doamna ne aude. Şi când se întoarce spre noi, ne-a rămas alo-ul în gât. Cum să zic... Era femeia cu mustaţă, domnule, cea mai mustăcioasă femeie pe care o văzusem vreodată. Mă rog, nu cred că e obligatoriu ca în turism să fie angajate numai fotomodele, nu mă pricep.

Femeia stătea cu trompa aspiratorului în mână şi ne zâmbea pe sub mustaţă, cu ospitalitate. Ne-am împrietenit repede, mai ales că eram şi eu nebărbierit. Da, erau locuri în motel, toate locurile. Nu chiar atât de ieftine cum şi-ar fi dorit Lari, dar suficient cât să aţipească liniştit un ceas, două. Stabilim că ne vom întoarce spre seară la motel, după ce ne facem treaba prin oraş, iar dumneaei să ne aştepte cu mâncare. Fiind singurii clienţi, trebuia să gătească doar pentru noi. Ea era şi bucătăreasă, şi recepţioneră, şi cameristă. Plină de bunăvoinţă, femeia s-a oferit să ne aducă mâncare de acasă. Am rugat-o să ne gătească o mâncărică de mazăre cu carne, dacă poate, că eram sătui de cotletul cu cartofi prăjiţi din toate restaurantele româneşti, iar ea a acceptat bucuroasă.

Am aranjat cu dormitul şi cu masa, plecăm în oraş la treabă. Seara ne întoarcem la motel ca bătuţi cu maiul, de obosiţi ce eram, şi flămânzi - mai aveam un pic şi ne mâncam unul pe altul. Dar nici urmă de doamna cu mustaţă. Restaurantul era încuiat cu lacăt şi nici pomeneală de mâncărică de mazăre. De după colţ ne iese în faţă un domn, şi el împodobit cu o bidinea de mustaţă sub nas, cu o bâtă în mână, şi ne întreabă ce căutăm acolo. Cum ce căutam? I-auzi! Păi, am fost de dimineaţă, am stabilit cu doamna care se ocupă de motel că ne cazăm aici şi că ne aduce de acasă mâncărică de mazăre cu carne. Mai exact, cu pipote, aşa a rămas înţelegerea până la urmă. "Ce, doamnă?", întreabă mustăciosul, parcă nici n-ar fi cunoscut-o. Şi eu, nervos şi înfometat, încep să i-o descriu. Una cu mustaţă, zic. Nu v-a zis nimic, n-a lăsat vorbă? Mustăcioasa naibii! Îmi făcuse o impresie bună. Ce faceţi aici, vă întreceţi în mustăţi? Şi râd singur. Părerea mea e că vă cam bate la mustaţă. N-o fi păroasă pe picioare, în compensaţie. Hă, hă, hă! Cum dracu' o pupă bărbat-su?

Şi numai ce-l văd pe tipul ăla cum i se zburleşte mustaţa şi vine spre noi încruntat, mergând cobâlţăit, ca John Wayne. Avea şi două telefoane mobile la centură, ca două pistoale. Şi zice: "Eu sunt bărbat-su!".
Nu ştiu dacă Lari a prins vreodată cu Chevroletul redacţiei viteza cu care a tulit-o atunci. Şi eu pe urma lui. N-avea rost să mai stăm nici o sutime de secundă la un motel cu lucrători neserioşi, care una promit, alta fac.
Aş păstra şi aici logotipul Elenei Udrea. Frunza ar simboliza dealurile şi viile din jurul Iaşiului, iar cursul de apă de dedesubt ar reprezenta mustaţa. Pentru turişti cu gusturi ciudate. Descoperă nevasta moldoveană!

(Va urma)