Explore the Romanian Hospitality

Am avut câteva zile un hotel pe mână şi începuse să-mi placă. Era în 2004. Puteam să las naibii gazetăria şi să mă apuc de turism, poate aş fi avut azi două biciclete, în loc de una. Eram cu fotograful Victor Stroe în comuna Telciu, din judeţul Bistriţa-Năsăud.

Trei zile am urmărit o nuntă, de la tăierea porcului până la număratul banilor, cu gândul să comparăm nunta bistriţeană din zilele noastre cu cea din "Nunta Zamfirei", a lui George Coşbuc. Telciu e aşezat într-un loc atât de frumos, că şi Dumnezeu s-ar duce în vacanţă acolo, dacă n-ar fi tot timpul ocupat cu iertarea atâtor păcate. Ne aşteptam să găsim pensiuni una peste alta şi ţărani fluturând cheile în furci, pe marginea drumului, dar nu era decât una şi nici aceea n-avea clienţi. Când am apărut noi, echipa de la Jurnalul Naţional, atunci s-a născut şi turismul în Telciu.

Domnul Mitică avea talent de hotelier. Îşi trata clienţii ca pe nişte prieteni. Zicea: "Ia să-mi spuneţi voi, dragilor, ce vă lipseşte, ca să vă aduc. Că eu sunt la început cu pensiunea, nu pricep tare". Dar se pricepea, că nu lipsea nimic. Ne-a adus de acasă nişte slănină afumată, pâine şi pălincă, le-a pus pe masă: "Na, că poate ăţi fi sătui de mâncare de restaurant". Şi de gâtul sticlei a agăţat un inel cu câteva chei. Noi am crezut că e vreun obicei să pui cheile pe băutură, să nu întreci măsura, poate mai fuseseră ziarişti pe la el şi îi făcuseră o impresie proastă, de beţivi. Ne uitam la el şi el se uita la noi şi nu înţelegea ce nu înţelegem noi. "A, se luminează el, voi sunteţi de la Bucureşti, nu ştiţi cum e pe la noi!"

Şi explică. Acolo, în Telciu, oamenii nu fură unii de la alţii. Casele mai vechi chiar nici nu au încuietori, nici la poartă, nici la uşi. Astea mai noi au, că s-a mai stricat lumea, au apărut şi lucruri mai de preţ... Şi a apărut obiceiul ăsta, să îi dai unui prieten cheile ca semn de absolută încredere.

Domnul Mitică ne-a dat cheile pensiunii, a lăsat totul pe mâna noastră, că el avea treabă. Ne-a zis că mâncarea e în congelator, porţii gata pregătite, puse în celofan: pulpe de pui, cotlete, caşcaval şi creier pane, şniţele. Numai să le luăm de acolo şi să le aruncăm în friteuză. Salată ne-om pricepe şi noi să facem; dacă nu, să luăm murături din borcan. Pe inel era şi cheia de la bar. Să ne luăm singuri băutură de care vrem şi câtă vrem. Şi să scriem totul pe hârtie, ce şi cât am luat. Ne-a mai lăsat şi telefonul, să-l anunţăm când plecăm. Şi dus a fost.

Victor se uită mirat la mine, eu la el, nu ne vine a crede. Ies afară, să vad dacă domnul Mitică nu se întoarce, dacă n-a fost o glumă. Na, să vezi că ăsta chiar ne-a privatizat! Mă apropii tiptil de bar şi iau o sticlă de coniac. Mă aşteptam să ţâşnească o jucărie ceva, că doar era o glumă. Dar nimic. Timid, îmi pun o sută de coniac. Victor, cu ochii pe gradaţie, să nu depăşesc, să nu ne facem de râs. "Băi, să nu ştirbim prestigiul redacţiei!" Eu, cu ochii pe el. Niciodată nu am băut cu atâta responsabilitate. Eu făceam mâncare, eu turnam în pahare. Descoperisem cum pot fura la gramaj ca un chelner adevărat şi îmi făceam în secret planuri neruşinate de trai fără griji.

A treia zi, la plecare, l-am chemat pe dom' Mitică. I-am dat cheile şi lista cu ce-am mâncat şi ce-am băut. El a socotit, a tras linie şi a zis: atâta face. Nici n-a verificat dacă am consemnat corect. A zis că nimeni, din ăia puţini câţi au stat la el, nu l-a păcălit. Cred că până la urmă cineva i-a înşelat încrederea, fiindcă după doi ani, când am revenit în Telciu, pensiunea era închisă, falimentase, iar domnul Mitică muncea în Italia, tot în turismul privat: punea faianţă.