Gustul amar al mărului românesc (I)

Mi s-a făcut o copie de pe buletin şi mi s-a pus în braţe o găleată, cu indicaţia severă să am grijă de ea şi în somn, ca soldatul de puşcă: acestea au fost toate formalităţile pentru a deveni zilier. Fără să ştie cineva că sunt ziarist. Un sfert de oră mai târziu, începeam, buimac, o săptămână de lucru la cules mere în livezile din jurul Fălticeniului. Un oraş plin de şomeri, unde, însă, proprietarii de livezi nu găsesc mână de lucru la cules.

Nici nu s-a luminat bine de ziuă, luni, pe la şase şi ceva dimineaţa, când ajung la poarta Staţiunii de Cercetare şi Dezvoltare pentru Pomicultură din Fălticeni, cu rucsacul în spate, ca să mă tocmesc zilier la cules de mere. Cu o zi înainte dădusem o raită pe la particulari, dar nu m-a angajat nici unul. Ei plătesc la negru şi se feresc de figurile noi, mai ales de când s-a auzit că guvernul vrea să ia impozit şi de la zilieri. Particularii lucrează an de an cam cu aceeaşi oameni, greu intri la ei dacă nu te ştiu sau nu eşti adus de unul de-al lor.
La plecarea din Bucureşti îmi ziceam că e o muncă atât de frumoasă, plină de parfum şi romantism... dar când ajung la fermă, plouă şi bate vântul, cerul stă lipit pe livadă ca o cârpă udă. Poftim de mai visează!

În ghereta portarului mai sunt doi inşi. Aşteaptă să capete ceva de lucru. Curând va veni cineva să îi pună la treabă. Amândoi sunt foşti angajaţi ai staţiunii pomicole şi au venit şi la câştig, cât o fi, dar şi pentru că încă se mai simt legaţi cumva de ferma asta şi nu i-a răbdat sufletul, ca pe atâţia alţi şomeri din Fălticeni, să stea acasă şi să roadă liniştiţi ciolănelul ajutorului de şomaj, când s-a anunţat la televizor că directorul Gheorghe Iacobuţă nu găseşte în oraş mână de lucru şi e nevoit să aducă zilieri de prin cele mai sărace sate din judeţul Botoşani şi chiar din Basarabia. Banii n-ar fi ei mulţi, maxim 36-40 de lei pe zi, pentru un culegător harnic, plus trei mese pe zi şi un sac de mere la sfârşitul campaniei de cules. "Dar ce să faci? E mai bine să stai acasă şi să nu faci nimic pe sărăcia şi pe criza asta? Măcar ai mâncarea asigurată o lună de zile şi mai pleci şi cu un ban acasă. Acum fiecare bănuţ e bun!", spune unul, ca să justifice de ce el, mecanizator cu experienţă, acceptă munca asta necalificată, de culegător de mere.

Le spun povestea însăilată în cap, de la hotel până la fermă: că sunt din Bucureşti, controlor tehnic de calitate la o fabrică de ţigări; că am fost dat în şomaj tehnic o perioadă şi am venit pe la ibovnica mea din Suceava...; şi că, până voi reîncepe lucrul la fabrică, mai culeg şi mere, na, ce să fac altceva? Să pierd timpul, când pot să câştig ceva acolo? Că e grea viaţa la Bucureşti. Port nişte haine mai vechi, dar încă bune. Mi-am reactivat rapid şi natural accentul moldovenesc, că doar mă trag de prin părţile locului, şi asta îi face să mă accepte mai uşor alături de ei, mă primesc în discuţia lor şi încep şi eu să înjur guvernul cu ei şi să mă plâng că nimic nu merge în ţara asta, jos ăla, jos ălalaltul, hoţii!

Se crapă de ziuă şi încep să se zărească vârfurile livezilor. Valurile verzi acoperă toate dealurile dimprejur, cât vezi cu ochii. Mă taie un fior până în degetele de la picioare: aici e de muncă, dom'le, nu e o plimbare zglobie din pom în pom, cu un coşuleţ pe braţ şi cu o floricică între dinţi. Brusc mă potopesc amintiri urâte din anii de şcoală, când mergeam încolonaţi la practică agricolă, la cules mere, iar tehnicienii urlau întruna la noi să umblăm cu merele "ca cu ouăle", să nu le lovim.

Intră în gheretă doamna Aguriţa Aftudor-Manolache, inginera, şi mă scoate din vârtejul amintirilor negre. Pe cei doi din Fălticeni, foşti angajaţi, îi trimite undeva la muncă. Pe mine, după ce îi spun povestea: cetecist, ţigarete, şomaj tehnic, ibovnică, nevoia te obligă şi aşa mai departe, mă lipeşte la o echipă de zilieri adunaţi de prin sate din Botoşani şi Suceava. Îmi cere buletinul ca să îi facă o copie. Nu o miră că vine cineva din Bucureşti la cules mere. Au mai fost unii şi din Mangalia, din Alba, din Arad... dar de unde nu vin? Că există o adevărată clasă de zilieri, umblă tot anul de colo-colo, numai cu o geantă la ei, şi muncesc pe unde apucă. Din asta trăiesc. Iarna curăţă pomi la Voineşti, primăvara taie la vie în Iaşi, marcotează la Panciu, vara culeg cireşe, spicuiesc porumbul prin Banat, culeg piersici la Tortomanu, apoi struguri la Murfatlar, acum vin la mere la Fălticeni, apoi la desfăcut porumb în Vaslui... şi tot aşa: mereu este câte ceva de făcut. Două-trei luni, iarna, se retrag pe la casele lor şi consumă ce au adunat peste vară.

În drum spre dormitor, inginera mă ţine tot timpul agăţat în colţul privirii şi îşi tot cere scuze, încurcată, că nu-s prea bune condiţiile de cazare, poate eu sunt învăţat altfel, la Bucureşti... După ce-am stat atâţia ani în dormitoare comune la casa de copii, la internat, în armată, sunt obişnuit - îi spun. Şi, la urma urmei, n-am venit la hotel, nu?

Însă când fac un pas în dormitor, rămân înţepenit. Vreo zece oameni, bărbaţi şi femei, înfofoliţi şi somnoroşi, se desprind ca nişte fantome din paturile de fier, ruginite şi răsucite, puse unul peste altul, şi se zgâiesc la mine ca la femeia cu cap de bou din bâlci. Chiar nu se aşteptau să le mai vină un coleg. Nu prea se bat oamenii să prindă un loc la cules de mere. Cu două zile înainte mai veniseră câţiva, au stat o zi şi, când au dat de greu, şi-au pus coada pe spinare şi-au plecat lasând colb în urma lor.

Jegul din dormitor nu e atât de gros, încât să nu mai încapă şi paturile, şi oamenii. Mirosul de funingine, de la sobă, intră ca un cuţit în plămâni. Totul e vechi şi murdar, sărăcia lucie rânjeşte de peste tot. Doamna ingineră îmi găseşte un pat liber. Obligatoriu unul la parter, fiindcă aş putea, burduhos cum sunt, să cad de la etaj cu pat cu tot şi să-mi rup gâtul şi să mai omor unul de dedesubt. Salteaua nu e mai groasă decât o turtă şi are câlţii îngrămădiţi în colţuri. Miroase a cal. N-am cearşaf, pătura găurită e întinsă direct pe saltea.

Mă aşez pe marginea patului şi mă uit cam speriat în jur. Veteranii nici nu mă bagă în seamă. Încep să scoată de pe sub perne, de pe sub pat, din pungi, dărăburi de pâine şi înfulecă, fiecare la patul lui. Pâine şi salam. Inginera îmi spune că eu voi intra în porţie de la prânz. Ce-i drept, mi-e cam foame. Vecinul meu de pat, un băiat roşcovan şi cu puf galben pe faţă ca o piersică uriaşă, cu ochi, îmi întinde un coltuc de pâine, rupe şi o bucată de salam din felia lui, fără să spună ceva. Doar gestul. Iau mâncarea şi încep să molfăi stânjenit. Dormitorul e un loc în care mâncatul ar trebui interzis. Dar şi salamul ar trebui interzis de la consum. E un fel de burete din care, când muşti, ţâşneşte şi îţi umple gura o zeamă cleioasă cu gust de piele de găină. Reuşesc să înghit produsul cu multă pâine, pe nemestecate.

Doamna ingineră îmi aduce o găleată, mi-o pune în braţe şi îmi dă de grijă să n-o pierd, să o port cu mine peste tot pe unde mă duc. Pun găleata sub pat şi mă întind ca un fachir, cu gândul să dorm, fiindcă afară plouă şi nimeni nu culege mere pe ploaie, atâta lucru ştiu şi eu din copilăria mea la ţară. Într-adevăr, azi nu ieşim la cules. Ci mergem în depozit la sortat mere. Până să pricep despre ce e vorba, mă trezesc prins în grupul noilor mei colegi care mănâncă din mers, mă îndrept o dată cu ei către depozit.

---

Citiţi şi
● Gustul amar al mărului românesc episodul 5
● Gustul amar al mărului românesc episodul 4
● Gustul amar al mărului românesc episodul 3
● Gustul amar al mărului românesc episodul 2