Hora satului de Dragobete

În timp ce vremea îşi cerne anii, datinile străbune îşi pierd din tăria cu care erau respectate cândva. Şi nu pentru că nu sunt la fel de importante.

Tradiţii apuse - Locul în care se întâlnea ursitul

În timp ce vremea îşi cerne anii, datinile străbune îşi pierd din tăria cu care erau respectate cândva. Şi nu pentru că nu sunt la fel de importante.

Cum vremurile s-au schimbat, tinerii de azi au înlocuit şotronul cu jocurile pe computer, hora satului cu discoteca şi Dragobetele cu Valentine’s Day... Când luna lui Făurar se apropie de final, la 24, în ziua Aflării Capului Sf. Ioan Botezătorul, românii au transmis din străbuni o veche şi frumoasă sărbătoare a iubirii: Dragobetele. Cum sărbătoreau bunicii noştri această zi? Cu obiceiuri aparte, la care luau parte fetele şi flăcăii. Hora satului era locul în care se adunau, îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, şi porneau împreună prin lunci în căutarea primelor flori ale primăverii: ghiocei, viorele, tămâioare. Cu flori se adunau pe la câte o casă din sat, unde sărbătoareau cât mai multe fete şi flăcăi, în speranţa că dragostea şi bucuriile îi vor însoţi tot anul, până la Dragobetele viitor, iar întâlnirile lor se transformau în veritabile petreceri.

Voie bună. Vatra satului, unde fetele şi feciorii se adunau la horă, devenea locul în care tinerii petreceau şi se legau prietenii, multe transformate în căsnicii, după Postul Paştelui. Îndrăgostiţii se plimbau pe uliţele satului şi se mai întorceau din când în când să joace o horă sau o sârbă cu cel drag. Bătrânii de prin satele Vlaşca şi Teleorman îşi amintesc de un obicei prin care tinerii se adunau din nou seara, pentru “Strigatul prin sat”. În jurul unui foc, urcaţi pe un deal sau într-un copac înalt, băieţii aveau prilejul de a plăti fetelor înfumurate poliţe pe care nu aveau ocazia să le achite în zilele de zi cu zi. Atât pentru fete, cât şi pentru flăcăi era o înjosire să se afle pe lista ruşinii. Mai ales pentru fetele bătrâne sau pentru burlacii cam trecuţi: “Lume, lume, fata lui Icsulescu a rămas nemăritată... Ha, ha, ha!”. Iar “judecătorul” nu uita să spună motivul pentru care cei în cauză nu s-au căsătorit. Şi se făcea mare haz pe această temă, încât, de ruşine, cel strigat săptămâni în şir nu mai ieşea prin sat, la horă.

Amintiri

Trecuţi de mult de fiorii tinereţii, bătrânii noştri îşi amintesc astăzi cu nostalgie şi lacrimi în ochi de timpurile de demult şi le povestesc nepoţilor şi strănepoţilor de felul în care se plimbau pe uliţele satului, de Dragobete, alături de persoanele dragi... De primele flori de primăvară pe care le ofereau sau le primeau când razele firave ale soarelui topeau zăpada prin lunci şi zăvoaie. De vremurile în care nu se ofereau, drept simbol al iubirii, figurine sub formă de inimioară, iar hora satului era locul în care îşi găseau ursitul.