Îmi bag picioarele în guvernarea mea

Domnule Preşedinte,
Subsemnatul Boc Emil, angajat în funcţia de prim-ministru, vă rog să-mi aprobaţi demisia din această calitate, începând cu ieri. Îmi permit să vă răpesc timpul, menţionând ur­mătoarele motive care m-au determi­nat să-mi bag picioarele-n ea de guver­nare: 1) mi se rupe zdranga, 2) mi se fâlfâie mie de dumneavoastră, 3) am altele mai bune de făcut, 4) nici nu mai ştiu dacă mai sunt însurat sau da­că mai am copii, 5) vreau să stau mai mult la sală, 6) vreau să fac cursuri de relaxare prin yoga, 7) vreau să joc fotbal cu băieţii, 8) de fiecare dată când mă duc la ai mei, tata mă bate cu coada de la greblă, 9) sunt la criza vârstei de mijloc şi vreau să mi-o trăiesc cum se cuvine (îmi trag amantă mai tânără, mă-mbăt cu studentele, dispar două săptămâni de-acasă, timp în care nevastă-mea îmi alcătuieşte cele mai frumoase necroloage, conduc beat, fumez iarbă, mă bat cu poliţişti, fac masaje erotice cu finalizare, chestii d-astea), 10) poate dacă sunt mai relaxat, mai cresc puţin în înălţime.

În continuare, aş vrea să mă refer la faptul că mă bucur c-am aşezat economia pe un trend ascendent, pensionarele mă pupă când mă văd pe stradă, copiii îmi mulţumesc frumos, părinţii lor la fel. Ştiu că mi-am făcut datoria faţă de ţară, aşa cum am jurat la începutul mandatului meu, cu mâna pe Biblie. Menţionez că-i sunt recunoscător mamei care m-a făcut pentru că m-a crescut în acest spirit martiric şi patriotic şi lu’ tata c-a făcut bărbat din mine, poporului român pe care-l iubesc şi pe care l-am slujit cum am putut eu mai bine. Mi-am făcut datoria şi mă simt împlinit la carieră. Am un CV beton, pe care o să mi-l depun pe BestJobs punct ro.

Economia duduie, iar românii plesnesc de sănătate. Autostrăzile îşi scot pălăria când îmi văd maşina. Şi altele. Un singur lucru îl regret. Că n-am făcut încă şi mai mult. Să fi lăsat pe drumuri încă şi mai multe familii, să fi desfiinţat şi mai multe spitale, să înfometez şi mai mulţi pensio­nari, să las fără serviciu şi mai mulţi profesori, să fi încălzit şi mai puţine şcoli, să fi murit mâncaţi de lupi pe drumul spre şcoală şi mai mulţi copii, să se fi sinucis încă şi mai mulţi oameni din cauza mea, să fi trimis în străinătate şi mai mulţi medici, să fi trimis în şomaj şi mai multe asistente me­dicale, să fi luat şi ultimii bani de la handicapaţi, s-o pun pe fii-mea aia mare la ANPH, să desfiinţez nu cinci mii de paturi de spital, ci cinci sute de mii! Îmi pare rău! Îmi pare rău că n-am făcut mai mult, dar atât timp am avut la dispoziţie. Aş fi putut să îngrop mai multă lume, aş fi putut să trimit în cimitire şi mai mulţi copii români care mai târziu îmi vor fi recunos­cători, aş fi putut să trimit să doarmă prin canale şi mai mulţi scăpaţi din orfelinate, aş fi putut să fac mai mulţi dependenţi de etnobota­nice, să se sinucidă încă şi mai mulţi drogaţi, aş fi putut să cresc şi mai mult preţul la gaze naturale, iar de la energia termică aş fi putut să fac să se debran­şeze încă şi mai mulţi români, aş fi putut să distrug încă şi mai mult cultura română, aş fi putut să angajez pe pile mai mulţi neajutoraţi ai sorţii, "să le dau afară pe curvele alea de la bibliotecă", ca să parafrazez o replică dintr-un film celebru, şi să aduc oameni de-ai mei, de încredere.

Îmi pare rău! Îmi pare rău că doar atât am putut să fac! Plec, spu­nându-le românilor pe care i-am slujit că să nu plângă după mine, că unde mă duc eu, ei nu pot să vină. Eu mă duc la loc luminat, la loc cu verdeaţă, de unde a pierit durerea şi întristarea. Mă duc în Ibiza la un party prelungit. Ei să rămână aici, că n-au bani nici să treacă strada. O să stau acolo vreo juma’ de an cu studentele mele, că doar v-am zis că sunt la vârsta crizelor şi ar fi păcat să mi-o trăiesc la Guvern. Colegilor mei le las cu limbă de plecare să continue ce am început eu şi să nu uite că va veni o oră, o oră a bilanţului, în care le va părea rău că n-au făcut tot ce le va fi stat în putinţă. Plec spunându-le acestora să aibă grijă: dacă mai e ceva de desfiinţat, să desfiinţeze, dacă mai e ceva de vândut, să vândă, dacă mai e ceva de demolat, să demoleze, dacă mai e vreo pădure netăiată, s-o taie, dacă mai e cineva neîngenuncheat, să-l îngenuncheze. Dacă cineva mai are vreo firimitură de ceva, să-i pună taxă pe ea. Să aibă mereu în minte faptul că românii le vor fi recu­noscători mai încolo, că vor rămâne în istorie ca nişte martiri ai unei ţări pentru care recunoştinţa nu e decât un cuvânt în dicţionar. Că au servit nişte panarame ingrate. Eu? Mă duc să-mi trăiesc criza la loc luminat. Mulţumesc, mul­ţumesc, de trei ori mulţumesc, domnule preşedinte, deşi acum, că plec, pot să vă spun că până şi în mine urlă bărbăţia, până şi eu am testosteron. Chiar dacă vorbesc repede ca o caţă la piaţă, hormonii mei masculini vă transmit un sincer "hai sictir" pentru că m-aţi tratat ca pe un pekinez drogat. Ei bine, n-oi fi eu un pitbull, dar un buldog francez tot sunt. Plec şi nu-mi pare rău. Mă duc să răsuflu uşurat în braţele însorite ale Ibizei. O să mă gândesc la dumneavoastră în timp ce o să sorb din şampania Mum îmbrăcat în pantaloni scurţi şi cu şlapi de plastic în picioare. Fete cu abdomenul bine lucrat îmi vor citi lasciv din manualul de Drept Constituţional pe care acum recunosc că nu-l cunosc. Le voi stropi cu şampanie şi le voi linge cu gândul la patrie. Îmi bag picioarele-n gu­vernarea Boc! (Pentru conformitate, Luiza Moldovan)