În seara de colindat, toate sufletele oamenilor merg bine. De vorbă cu poetul-ţăran Ioan Dunca

• Jurnalul Naţional: Se cam aude zvon de colinde. Simţiţi?
Ioan Dunca: D-apăi cum!

• Când aţi fost ultima oară la co­lindat?
Cu vreo zece ani în urmă.

• Adică, la vârsta de 75 de ani!
Chiar aşa!

 

• Colindă şi cei vârstnici prin păr­ţi­le dumneavoastră?
Colindă tot omul care se bizuie pe picioare şi pe suflet.

• Dumneavoastră cu cine aveţi necazuri mai mari, cu picioarele sau cu sufletul?
Cu lumea.

• Care lume?
Asta în care trăim.

• Ce e cu ea?
Nu mai este cum a fost. S-au stricat multe.

• Ce?
Păi, începând cu morile de apă şi terminând cu cheful de viaţă şi de muncă al oamenilor.

• Vreţi să spuneţi că oamenii de azi nu mai au chef de viaţă?
Au, dar altfel de cum aveam noi!

• Cum? Ajutaţi-mă să înţeleg!
Noi ne întorceam de la coasă cântând, pe când tinerii din ziua de azi...

• Nu mai cântă?
Mai rău, nu prea mai pun mâna pe coasă. Zice că-i îmbată de cap.

• Cine?
Coasa!

• Şi cântecele?
Pe-astea le-au cam uitat!

• E, dacă pricep eu bine, în le­gă­tură cu memoria.
Nu, cu sufletul. Oamenilor nu prea le mai funcţioneză cum trebuie sufletul!

• Nici în seara de colindat?
În seara de colindat, da! Atunci toate sufletele oamenilor merg bine.

• Ce face sufletul dumneavoastră în seara aceea?
Stă cu mine acasă. Aşteptăm împreună colindătorii. Şi ne bucurăm!

• Tot împreună?
Tot! Eu nu fac nimic pe lumea aceasta separat de sufletul meu!

• Sufletul să fie vinovat de faptul că scrieţi poezii?
El. Dar, împărţim vina pe din două.

• Despre ce scrieţi?
Despre oameni, despre curgerea timpului, despre România.

• Cum arată o zi din viaţa unui om  ajuns la vârsta de 86 de ani, aşa cum aţi ajuns dumneavoastră?
85!

• Păi când sunteţi născut?
26 decembrie 1925.

• Asta înseamnă 86 de ani.
Eu sunt de părere că 85.

• Chiar vreţi să vi se şteargă un an din viaţă?
Unul? Mă rog la Dumnezeu să-mi şteargă 20, dar nu se mai poate.

• Cum arată, ziceam, o zi obişnuită din viaţa dumneavoastră.
Depinde de anotimp. Dimineaţa, mă ocup de animale, apoi tai lemne de foc, dacă e iarnă, ca acu’. Dacă e vară, oho, nu-mi ajunge ziua pentru cât este de lucru. Vara trecută, am cosit 96 de ari.

• Singur?
Păi, cu cine? Că feciorul meu e profesor universitar. Nu mai ştie ţine coasa în mână. Ţine condeiul.

• Va să zică, aţi venit pe lume a doua zi de Crăciun.
Aşa e! Poate că d-asta şi sunt prim curator al bisericii din sat.

• E o funcţie plătită?
Nu, e o funcţie onorifică.

• Şi ce face un prim-curator?
Ca membru, prim-membru al consiliului bisericesc, se îngrijeşte de buna coordonare a veniturilor bi­sericii.

• De unde vin banii?
De la oameni.

• Dar colindele?
Tot de la ei. Dinspre sufletul lor, mai precis.

• Păi vedeţi! Chiar trebuie să ne pese ce se întâmplă cu sufletul nostru!
Exact! Câtă vreme ne rămâne sufletul viu, vor rămâne vii şi colindele!