„În ţara mea, oamenii duc viaţă de animale”. Un sirian vorbeşte despre periplul său în căutarea libertăţii

A fugit în iulie 2011 de regimul politic din ţara lui; a mers pe jos câteva luni, a stat zeci de zile în Istanbul, în Taksim, un cartier care e plin de viaţă, a dormit pe o plajă în Grecia şi apoi, trecând prin Albania, Kosovo şi Serbia, a bătut în ziua de 6 octombrie la uşa centrului pentru solicitanţii de azil din Timişoara. Nu avea nici un act în buzunar; acum are o hârtie oficială eliberată de centrul pentru soli­citanţii de azil unde locuieşte. A.M. e sirian, musulman sunit, are 37 de ani, a stat un an şi jumătate în în­chi­soare pentru că a scris poezii despre libertate, apoi a decis să fugă de re­gimul dictatorial şi a făcut-o, rupându-se în acelaşi timp de părinţi, de fratele său şi de cele patru surori. În acest moment speră să obţină de la statul român statutul de refugiat. „N-am venit în Europa pentru femei, bani, distracţie. Am venit ca să fiu liber. Când o să primesc statutul de refugiat, o să dansez în stradă, în autobuz, în metrou”, mărturiseşte el.

„În ţara mea oamenii trebuie să ţină ochii închişi şi gura închisă. Telefoanele sunt controlate, internetul e controlat. Viaţă de animale”, spune A.M. în engleză, o limbă în care nu poate comunica tot ce şi-ar dori. A citit poeziile lui Eminescu, traduse în arabă, şi când vorbeşte despre el e emoţionat, însă nu reuşeşte să explice care sunt legăturile subtile dintre el şi poet: „Ar trebui să vorbesc în arabă ca să înţelegi asta!” Ştie să spună „frică” în română, poate pentru că acesta a fost sentimentul care l-a locuit ani în şir, în ţara sa, în închisoarea unde a fost bătut, supus la şocuri electrice şi pus să doarmă dezbrăcat pe o podea de piatră. S-a îmbolnăvit de reumatism şi acum trebuie să poarte şi vara haine cu mânecă lungă, pentru că altfel dure­rea de la încheieturi devine insuportabilă. „Lucrurile se amestecă acum în mintea mea şi nu mă pot încă apuca să învăţ limba română. Nu sunt nimic acum. Poţi să mănânci de pe jos, poţi să dormi pe stradă, dar să ai un nume”, îşi arată neputinţa A.M. E un om singuratic, fără prea mulţi prieteni, pentru că lui nu-i place să vorbească „despre nimic”.

Gândurile lui se îndreaptă către ţara pe care a părăsit-o, către un poet care a scris despre libertate şi a fost decapitat, către miile de oameni care au protestat împotriva regimului şi au fost ucişi: „Nu înţeleg violenţa. În Coran se spune că dacă ucizi un om, ucizi întreaga omenire. Dacă salvezi un om, salvezi întreaga omenire”.

A scris două romane, a compus versuri pentru Kadim El Sahir şi Abdallah Royshid, cântăreţi cu­nos­cuţi în ţara sa, a făcut traduceri din turcă în arabă, a fost şi la facultatea de economie, dar după câteva zile de mers la cursuri a renunţat: „Nu în­ţe­le­geam nimic”. Vocaţia lui e poezia, iar prietenul său cel mai bun – pixul. Visează ca într-o zi să aibă o familie, să ducă o viaţă normală, să aibă un serviciu, să nu mai fie nevoit să-l mituiască pe controlor ca să ajungă la Bucureşti.

Judecătoria Rădăuţi i-a respins so­licitarea de azil politic şi cea de pro­tecţie subsidiară (care se acordă celor care nu îndeplinesc condiţiile de azil politic). „Judecătorul, spune M., nu i-a primit un set de înscrisuri pe care voia să le depună, sub motiv că el cunoaşte situaţia din Siria”, ne-a spus avocatul Antonie Popescu, care a urmărit cazul sirianului. Ofi­ciul pentru Comunicare Internaţională şi Drepturile Omului a trimis mai multor instituţii din România un referat prin care atrage atenţia asupra situaţiei lui A.M. şi solicită să-i fie sprijinită „acordarea protecţiei Sta­tului Român care presupune aprobarea cererii sale de azil în România, până la statutul de refugiat”.