Între mica şi marea istorie

NOUTATE EDITORIALĂ ● Lavinia Betea – interviuri cu Bârlădeanu, Maurer şi Mănescu
Această ediţie reuneşte convorbirile redactate pe parcursul a nouă ani cu trei dintre foştii lideri comunişti ai României. Prin micile istorii ale biografiei lor, ei sunt reprezentativi pentru înţelegerea marii istorii a secolului trecut: consecinţele celui de-al doilea război mondial, instaurarea regimului stalinist, politica "războiului rece", prăbuşirea
comunismului şi iniţierea "tranziţiei".

NOUTATE EDITORIALĂ ● Lavinia Betea – interviuri cu Bârlădeanu, Maurer şi Mănescu
Această ediţie reuneşte convorbirile redactate pe parcursul a nouă ani cu trei dintre foştii lideri comunişti ai României. Prin micile istorii ale biografiei lor, ei sunt reprezentativi pentru înţelegerea marii istorii a secolului trecut: consecinţele celui de-al doilea război mondial, instaurarea regimului stalinist, politica "războiului rece", prăbuşirea
comunismului şi iniţierea "tranziţiei".


Prin familiile de origine, Ion-Gheorghe Maurer, Alexandru Bârlădeanu şi Corneliu Mănescu aparţin clasei de mijloc, fâşia îngustă ce despărţea în România începutului de secol XX matca adâncă a ţăranilor de stratul subţire al elitelor cosmopolite. În judecăţile şi analizele ce s-ar face asupra ascensiunii lor politice după cel de-al doilea război mondial e greu de stabilit cât a valorat adeziunea lor la ideologia ce-şi are originile în utopia filozofică a lui Marx şi Engels şi cât au contat întâmplările din cercul lor de cunoscuţi şi prieteni.


ALEXANDRU BĂRLĂDEANU. Întâiul "cunoscut" al autoarei volumului de faţă a fost în 1991 Alexandru Bârlădeanu, în acel moment preşedintele Senatului României. Pe atunci, gazetarul Lavinia Betea fusese rugată de unul dintre supravieţuitorii deportărilor din iunie 1951 în Bărăgan să caute răspunsuri despre deciderea măsurii ale cărei victime fuseseră mii de bănăţeni din satele de graniţă cu Iugoslavia. S-a adresat lui Alexandru Bârlădeanu cu certitudinea că fostul demnitar comunist îi va putea oferi informaţii sigure despre cauzele şi consecinţele evenimentului. "Nu ştiu să vă răspund altfel decât în termenii «am auzit şi eu ceva de satele strategice cu deportaţi din Bărăgan...»" – a spus fostul apropiat al lui Dej. Atmosfera şi înţelegerea "tovărăşească" nu funcţionau la nivelul grupului de decizie al unui stat totalitar cu măsura subînţeleasă din  lectura colecţiei Scînteii (singura documentaţie disponibilă căutătorului de istorie în acel moment), a mai sugerat atunci Alexandru Bârlădeanu. Convorbirile cu Alexandru Bârlădeanu sunt consecinţa interesului său pentru conţinutul arhivelor comunismului. "Nu vreau să mor fără a şti dacă Dej a fost sau nu un criminal în cazul Pătrăşcanu", şi-a motivat el rugămintea de "a trece şi pe la el" după programul sălii de lectură a Arhivelor SRI ca să-i povestească ce mai citise în "dosarul Pătrăşcanu". Cu o neobişnuită gentileţe pentru acea "lume" s-a oferit ca "în schimbul ostenelii" cercetătoarei să-i relateze ce observase şi ştiuse din locul lui de putere. După ce-a adunat o mulţime de bileţele unde însemnase comentariile sale, Lavinia Betea l-a înştiinţat că ar putea redacta o carte dacă s-ar mai revedea de câteva ori în acest scop.


ION-GHEORGHE MAURER. A fost devreme trecut în galeria personajelor stigmatizate mai întâi de înşişi urmaşii foştilor subalterni, autodeclaraţi "exponenţi ai societăţii civile", aşa cum părinţii lor îşi ziseseră "reprezentanţii poporului muncitor". Totul a pornit de la o ştire din presa centrală despre fostul prim-ministru cu cea mai lungă guvernare din istoria României. Ion Gheorghe Maurer, relata un gazetar, ajuns la o vârstă înaintată, locuieşte în fosta sa vilă, ascultă muzică şi citeşte cu lupa, înconjurat de trofeele vânătorilor trecute şi amintirile despre oamenii politici pe care i-a cunoscut. Sub impresia imediată a ştirii, Lavinia Betea i-a scris lui Ion Cristoiu, cu propunerea de a face un interviu cu personajul care-i părea interesant din chiar fotografia apărută în ziar. A fost o lungă aventură, în urma căreia a rămas cu manuscrisul unei cărţi de care nici o "editură serioasă" sau vreun "om de bine" nu voia să audă. Clişeele de gândire care recomandau tratamentul aplicat "reprezentanţilor burghezo-moşierimii" rămăseseră neschimbate, îşi schimbaseră doar obiectul!


CORNELIU MĂNESCU. Şi întâlnirea cu Corneliu Mănescu s-a datorat începuturilor cercetării de arhivă. "L-am căutat pe fostul vecin al lui Alexandru Bârlădeanu, îşi aminteşte Lavinia Betea, ca să-l întreb dacă ştie că la începutul anilor ’50 trăise marea cumpănă a vieţii. Nu bănuise însă vreodată că se aflase la răspântia dintre arestare (soartă împărtăşită de alţi foşti tovarăşi ilegalişti, ca şi el funcţionari ai Institutului Central de Statistică trimişi la recensământul din Transnistria în regimul Antonescu) şi strălucitoarea-i carieră diplomatică."


INTERVIUL, CA METODĂ DE CERCETARE. De când s-au petrecut întâlnirile consemnate, istoriografia comunismului românesc a înregistrat spectaculoase schimbări, datorate accesului la arhivele instituţiilor de partid şi ale serviciilor speciale. Cum iniţierea acestor convorbiri fusese motivată tocmai de "petele albe" ale trecutului, iar producţia eseistică ce încercase să le acopere deborda de pătimaşe accente propagandistice, unele teme fuseseră între timp generos alimentate de documentaţie arhivistică. După apariţia primelor ediţii ale acestor convorbiri a reieşit din comentariile asupra lor şi că funcţionează, în chiar cercul istoricilor, anumite stereotipuri. Încă se crede, bunăoară, că propunerea de interviu făcută unui fost om politic nu poate fi decât fericit întâmpinată de prezumtivul interlocutor. Ori că într-o asemenea conversaţie trebuie doar să ştii "să provoci" pentru a produce "dezvăluirile" tăinuite. Sau că intervievatorul este un fel de judecător mandatat de un nou "tribunal al poporului" pentru a cere socoteală şi "înfiera" opiniile şi faptele intervievatului.

N-a fost însă niciodată aşa. Contactul cu foştii lideri ai unui trecut prezentat public în termeni negativi şi în discordanţă cu aspiraţiile prezentului este dificil de stabilit. Adăugând la aceasta psihologia vârstei intervievaţilor, relaţiile dintre etapele şi formele memoriei individuale, obligaţia neutralităţii impusă operatorului de interviu, precum şi factorul de distorsiune a comunicării cunoscut sub denumirea de tendinţă de faţadă (conform căruia naratorul se prezintă pe sine într-o "lumină" avantajoasă), ambianţa unei asemenea convorbiri nu mai apare ca fiind confortabilă.

Ca orice relaţie umană, şi cea intervievator-intervievat funcţionează în raportul pierdere şi câştig. Cum mize şi motivaţii de viitor politic interlocutorii nu mai aveau, ceea ce i-a interesat a fost posibilitatea unei incursiuni în propriul trecut. Neobişnuit de bogată prin evenimentele şi deciziile istoriei la care fuseseră părtaşi, propria-le viaţă părea a se fi sustras evaluării lor. Într-o asemenea manieră, o convorbire – unde se depănau amintiri în prelungirea sau introducerea unor "noutăţi" din arhive sau din literatura de specialitate – era o "aventură" cu imprevizibil conţinut şi continuitate. Bine selectate şi gestionate, asemenea "amănunte" slujesc cerinţei de contextualizare, obligatorie în orice cercetare de domeniul socio-umanului, "limpezesc" şi ghidează istoricul în avalanşa de date şi informaţii provenite din arhivele trecutului apropiat, dau "culoare" demersului jurnalistic, oferă material pentru analiza comunicării ori nuanţează viziunea cititorului asupra unui timp deosebit în istoria omenirii – utopia eşuată a comunismului.

În pregătirea acestei noi ediţii m-a încercat, desigur, tentaţia introducerii unor note noi în textul iniţial, care să corecteze ori să întregească conţinuturile convorbirilor vechi. Mi s-a părut însă necinstit faţă de interlocutorii mei care, trecuţi din lumea aceasta, nu-şi mai pot exprima părerile. Aş avea totodată senzaţia zădărniciei, căci scrierea istoriei, mai ales a celei recente, nu e şi nu poate fi niciodată completă ori încheiată. Datorită acestor munci am multe datorii pe care nu voi putea niciodată, la modul personal, să le plătesc. În primul rând faţă de interlocutorii care m-au îngăduit în intimitatea lor povestindu-mi despre zonele de intersecţie ale biografiei lor cu marea istorie; de obicei i-am supărat cu maniera declarat obiectivă a relatărilor şi interpretărilor publice ale acestor poveşti de viaţă. Prieteni care m-au ajutat să fac costisitoarele drumuri din capătul vestic al ţării în Capitală ori m-au găzduit când îmi petreceam concediul în arhive şi convorbiri. Jurnalişti care au semnalat şi comentat cărţile mele şi universitari care m-au invitat la reuniunile lor ştiinţifice. Funcţionari publici de ranguri şi din instituţii diverse care m-au sprijinit pe parcursul birocratic al eliberării permiselor de cercetare şi călăuzirii cererilor de documentare. Necunoscuţi care mi-au scris ori telefonat oferindu-mi sprijinul lor.
Le mulţumesc, încă o dată, tuturor!  
Lavinia Betea