Jurnalul lui Adrian Păunescu – necesitate, şansă, condamnare (55)

7 martie 1987
Mâine este ziua femeii. Moment potrivit pentru a fi repetată vechea teză a lui A.P., potrivit căreia femeia este sacrificiul lumii: „Niciodată nu am acceptat înjosirea femeii în poezie, doar pentru că ea nu l-a vrut de bărbat pe poet”, precizează A.P., care recită „Vioara din Cremona”, de Alexandru Andriţoiu. De pe coridor, se aud zgomotele unor tineri care vor să pătrundă în sală şi pe care dascălii nu-i lasă, pentru că încăperea e plină, iar întâlnirea a început de mult. A.P. le ia apărarea şi roagă să fie lăsaţi înăuntru. Pătrunde, astfel, colegul meu, Ştefan Costineanu. A.P. îi semnează un cec în alb, în faţa profesorilor, celei care-i aduce un bilet şi pe care o nominalizează, semn că o cunoaşte: Mulţumesc, Victoria.

În timp ce A.P. recită „În aşteptarea lui Moş Crăciun” şi „Totuşi iubirea”, tinerele folkiste Violeta Gândac şi Georgeta Cernat iau chitara şi cântă „Şi totuşi există iubire/ Şi totuşi există blestem,/ Dau lumii, dau lumii de ştire,/ Iubesc, am curaj şi mă tem.” Emoţionat să vadă că flacăra Cenaclului trăieşte, A.P. recită „Repetabila povară” şi spune: „Sunt emoţionat – deşi, de obicei, mă stăpânesc – să ştiu că m-am întâlnit, în această oră şi jumătate, cu oameni ai Liceului Central, pe care, acum 27 de ani, l-am absolvit şi eu şi în care se află, acum, Andrei, motivul pentru care m-am hotărât să mai exist, atunci când îmi puneam problema dacă să trăiesc sau să mor”.

Directoarea Smeu se ridică şi spune: „Un mare poet, un mare patriot, cu «P» mare, un mare actor – Adrian Păunescu, vă mulţumim!” A.P. recită „Locul meu”, toată lumea aplaudă îndelung. Profesoarele îl anunţă pe invitat că nu-l vor lăsa în pace, zilele viitoare, pentru că, pe 19 martie, trebuie să participe la sărbătorirea celor 136 de ani, pe care îi împlineşte şcoala, fostă de fete, căreia nu altul decât A.P. i-a dat caracterul mixt, acum aproape trei decenii.

 

Tiruri între Valeriu Popa şi Constantin Băcanu
Acasă, ne aşteaptă Valeriu Popa. Bunicului meu i-a fost foarte rău, a trecut prin moarte – explică bioenergeticianul – pentru că apa distilată, nesaturată, şi acidul malic din mere au zdruncinat toate straturile de toxine, depuse, de-a lungul anilor, în cavităţile tubului digestiv, obligându-le să se elimine. Dar criza e pe sfârşite şi rinichii funcţionează mulţumitor. La noi se află şi George F., care ne ajută să facem nişte apă distilată, cu agregatele sale construite artizanal. Numai că toată cantitatea pe care o realizează rămâne impregnată cu un sesizabil miros de boască, deoarece aparatele în cauză sunt folosite pentru prima dată în producerea de apă, după o bogată experienţă pe tărâmul distilatelor spirtoase.

Ne vizitează şi doctorul Constantin Băcanu, autorul autovaccinului total complex. În câteva minute porneşte războiul între Valeriu Popa şi domnul Băcanu. Doctorul e foarte radical împotriva tratamentelor naturiste foarte severe pe care le recomandă inginerul, iar inginerul este principial (şi greşit, aş spune) convins că medicii nu lucrează din vocaţie, ci doar din interes. Adevărul e mai generos: sunt medici de vocaţie, aşa cum sunt şi bioterapeuţi şarlatani. Mereu trebuie să analizăm de la caz la caz.

Se aud şi vorbe grele, după specificul fiecăruia: cei doi domni, tovarăşi de luptă pe frontul sănătăţii, se fac reciproc „căcănar” (pentru că autovaccinul se realizează din reziduuri ale tubului digestiv), „lăbar” (pentru vehemenţa cu care bioenergeticianul susţine că relaţiile sexuale trebuie să se realizeze o dată pe an, şi nu de plăcere, ci doar pentru perpetuarea speciei, teză inspirată şi de anumite curente yo­ghine). A.P. râde şi-i invită să-şi epuizeze cât mai repede tot bagajul de venin, pentru că amândoi sunt mari oameni, în slujba binelui. Nu trec decât câteva minute şi e iar pace între cei doi.

Revoltat că trăim într-o pronunţată austeritate, şi că, pentru a ne ajunge banii la cele trebuincioase zilnic, e obligat să ceară împrumuturi de la Fondul Literar (care de cele mai multe ori nu i se aprobă), A.P. ia astăzi decizia să procedeze ca Arghezi şi Sadoveanu şi să nu-şi mai dea autografele gratis. Se gândeşte la o soluţie originală, aceea de a da o semnătură, celor mulţi care i-o solicită, nu contra unei sume de bani, ci pentru un pix sau un stilou frumos.

Mă numeşte în funcţia de administrator, pentru ducerea la îndeplinire a dezideratului, şi sunt foarte hotărât să facem o colecţie impresionantă de pixuri, deşi mă tem că A.P. va uita repede şi nu va fi în stare să condiţioneze, nici măcar o dată, acordarea unei dedicaţii, de un obiect material. Marius Stoian, prietenul meu şi cântăreţul în devenire cu care voi reface trupa „Totuşi”, obţine o semnătură pe „Locuri comune” contra stiloului, dar A.P. îmi spune că putem face şi excepţii. E primul pas în compromiterea grandiosului proiect.