Jurnalul lui Adrian Păunescu – necesitate, şansă, condamnare (59)

13 martie 1987
Grăbit să spună ce are pe suflet, intervine profesorul Ion Rotaru:
„În primul rând, lui Adrian Păunescu îi trebuie un loc mai mare. El nu încape aici. Pentru el sunt stadioanele, sălile mari, nu înghesuiala de aici. Am descoperit în Păunescu un mare cunoscător de limbă română. În facultate, auzisem că e slab la lingvistică, dar, apoi, citindu-l şi auzindu-l, mi-am dat seama că e cel mai mare vorbitor de limbă română pe care l-a dat Facultatea de Filologie din Bucureşti. Iorgu Iordan, Caragiale – să le fie ţărâna uşoară! – sau Al. Rosetti nu vorbesc româneşte ca Păunescu. El simte cuvântul, el simte esenţa limbii ca nimeni altul.”

Profesorul Rotaru gesticulează, de parcă ar fi pe scenă, şi are o expresie a feţei ca şi când ar muşca dintr-un fruct aromat. Îşi continuă dis­cursul:
„Chiar titlul «Locuri comune»! Suntem toţi în el. Şi încă o chestiune despre Păunescu. El încearcă să-i împace, în istorie, pe Cantemir şi pe Brâncoveanu, pe Macedonski şi pe Eminescu. Păunescu dă voie tuturor în arenă. La el, toate sunt ale dumneavoastră: «Antena vă aparţine», «Locuri comune». Către el converg cele patru sintagme esenţiale ale poeziei noastre: «Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată», «Eu cred că veşnicia s-a născut la sat», «E timpul, toţi nervii mă dor»... (purtat de valurile propriului discurs, profesorul uită să mai citeze şi a patra sintagmă). La Păunescu se întâmplă o ciudăţenie: aşa cum nu ştim cine cunoaşte vioara mai bine, Stradiva­rius sau Paganini, la el nu ştim ce e mai important: CE spune sau CUM spune? Păunescu îşi cunoaşte bine instrumentul. E un mare naiv, dar un mare artist. Naiv, ca toţi marii artişti. Dar să ştiţi că e un ins foarte periculos, dintre acei sublimi călători care calcă în străchini, nu ştiu cum să vă spun...

Păunescu zice despre el că e un poet al «locurilor comune», dar e interesant şi prin ceea ce spune, şi prin cum spune. El n-are flori de stil. N-are timp să scrie complicat sau intenţionat frumos. O treabă formidabilă, care pe mine m-a fascinat, e că Adrian Păunescu l-a descoperit pe «cel mai adânc poet român». Toţi criticii şi literaţii au încercat să descopere misterul lui Bacovia şi nu au reuşit. Doar Păunescu a descoperit că Bacovia e mare prin «estetica sa săracă». Da, da, el a descoperit asta! Eu nu ştiam să numesc ceea ce simţeam în Bacovia şi am auzit-o de la el.

Păunescu scrie poezii patriotice, în primul rând. Dar foarte patriotică este poezia lui de dragoste. Eu, personal, din Păunescu şi Eminescu aş face educaţie patriotică tineretului. Doar cu ei, dacă aş putea. E o poezie cu fânul, cu «noi să ne iubim în fân şi tu cu ceafa-n fân şi eu cu faţa-n fân». E nemaipomenit cum a descoperit el că un cuvânt ca ăsta e aşa de românesc. Auziţi cum sună: fân, fân! Chiar la vârsta mea, după ce am citit poezia asta, mi-aş cumpăra un petic de pământ cu fân, ca să fiu ca în poezia lui Păunescu. Vă daţi seama cât de naţional şi de patriotic este fânul? Păunescu e vocea noastră, el spune ce ne vine tuturor. Şi, aşa cum Ahile, Paris sau Elena trăiesc, prin Homer, care i-a scris, Păunescu ne reprezintă pe noi, e sufletul nostru şi locul nostru comun”.

***
După profesorul Rotaru, care s-a uitat mai mereu la mine, văzând că notez ceea ce spune, Florian Pittiş recită poeziile lui Adrian Păunescu, „Rolul lui Mircea” şi „Arghezi trist la Mărţişor”, alese anume pentru a sublinia drama poetului, într-o lume care îl constrânge.

***
Ia cuvântul criticul Alex Ştefănescu:
 „În primul rând, recunosc că, multă vreme, nu l-am citit atent pe Păunescu. Este, după cum se ştie, cel mai popular poet roman, reabilitează noţiunea de vedetă. Când vroiam să-l citesc, eram bruiat de vacarmul lumii, nu puteam pătrunde versul şi aveam o automată dorinţă de a-l ironiza, de a-i diminua meritele, chiar fără să-l citesc. Dar l-am citit atent. M-a făcut să fiu dezorientat şi sunt sigur că trebuie formulate alte criterii de critică literară pentru poezia lui, pentru că Păunescu nu intră în perimetrul unei epoci. Lui, aşa cum spunea Nichita Stănescu, îi iese mereu un picior din tablou. Nu vreau să-l zeific, dar Adrian Păunescu ştie cel mai bine ce este şi ce a realizat poporul român. Conştiinţa lui Adrian Păunescu este acel element esenţial, de la care s-ar putea, eventual, reconstitui cultura românească. O asemenea problemă s-a pus şi în America. S-au făcut studii şi anchete pentru găsirea acelui lucru reprezentativ, de la care s-ar putea reconstitui, după un cataclism sau un război atomic, cultura americană. La noi, conştiinţa lui Adrian Păunescu este acel esenţial lucru. Ca să nu mai lungesc vorba, pot spune că am trăit o revelaţie cu Păunescu”.