KGB a instrumentat comploturi contra lui Nicolae Ceauşescu

Pe baza documentelor declasificate recent din arhive americane, germane şi sovietice, istoricul american descrie planul Kremlinului, vechi de peste 40 de ani, de izolare şi compromitere a României.

În primii ani de "originală democraţie”, imaginea României rămăsese la fel de proastă ca pe vremea "Împuşcatului”. Speriaţi de ştirile care le parveneau prin intermediul marilor agenţii de presă, nici investitorii nu se înghesuiau. Izolarea se datora, susţine istoricul american Larry Watts, unei campanii orchestrate decenii de-a rândul de la Kremlin, cu sprijinul aliaţilor loiali.

După "revoluţie”, a fost angajat de IREX (International Research and Exchanges Board) şi de RAND Corporation. Până în 1997 a condus Biroul Project on Ethnic Relation (Proiectul pentru Relaţii Etnice). Între timp, a consiliat instituţiile post-decembriste pe probleme de reforma armatei. Informaţiile culese de-a lungul timpului şi cercetarea în arhivele occidentale i-au permis redactarea unor volume foarte apreciate în România. A scris, printre altele, "O Casandră a României. Ion Antonescu şi lupta pentru reformă 1918-1941”, "Globalization of Civil-Military Relations: Democratization, Reform and Security” (Globalizarea relaţiilor civil-militare: democratizare, reformă şi securitate, co-editor), "Reforma militară românească şi integrarea în NATO”, iar anul trecut a lansat volumul "With Friends Like These... The Soviet Bloc’s Clandestine War Against Romania” (în traducere, "Cu aşa prieteni… Războiul clandestin al blocului sovietic împotriva României”), în curs de apariţie la Editura RAO. A semnat articole de specilitate în reviste precum "Studies in Intelligence”, "Problems of Post-Communism”, "Armed Forces and Society”, "World Policy Journal”, " European Security”.
Conversaţia s-a făcut în limba română, istoricul Larry Watts fiind un foarte bun cunoscător al ei. 

Jurnalul Naţional: Stimate domnule Watts, care sunt începuturile carierei dvs.?
Larry Watts: Am intrat în zona de studii sovietice, aşa cum se numea atunci, chiar în perioada războiului rece, în 1975, iar în legătură cu România în 1978. Ideea principală a fost să identific în timpul acesta vulnerabilităţile şi problemele ei, ca să exploatez informaţiile în contextul "războiului rece”. Şi după această specializare a fost nevoie să aleg una dintre ţările ne-sovietice, să ştiu şi despre asta ceva. Chiar a fost o categorie de oameni, specialişti pentru Europa de Est, pentru ţările care au avut acelaşi sistem. A fost cam absurd să se creadă că cineva va şti şi limba albaneză, maghiară, română şi aşa mai departe. Nu a fost posibil. Aşadar fiecare ne-am specializat. Eu m-am specializat pe România şi Iugoslavia, pe zona aceasta. Şi normal că am abordat lucrurile cu România în acelaşi fel în care am abordat cu Uniunea Sovietică, adică probleme legate de armată şi securitate.

Infiltrat să exploateze "vulnerabilităţi”
Când aţi vizitat România pentru prima oară?
Am venit prima dată în România în 1981, cu o bursă guvernamentală a Statelor Unite, ca să studiez limba română. Cel mai mult am stat în Cluj, mi se pare două luni. După asta, am primit o bursă Fulbright, în 1982. Am stat doi ani atunci, până în 1984. Şi după asta am venit, în fiecare an, cel puţin pentru două săptămâni. Dacă nu chiar şi o lună jumătate, cam aşa, pentru cercetare. Tot timpul ca un istoric, deoarece nu a fost posibil să studiez probleme de armată şi politică. Lucrând pe istorie militară, în special, am intrat în legătură cu nişte oameni din armată. Când am venit aici cu bursă Fulbright, nu a fost posibil să vin cu studii despre probleme militare sau de securitate. Am venit în fiecare an, din 1981, inclusiv 1988, dar nu în 1989. Singurul an în care nu am venit. Situaţia era altfel în 1988. A fost aşa de dur, oamenii erau atât de descurajaţi să fie deschişi cu mine, să schimb un cuvânt. Şi, în 1989, în timpul revoluţiei, am primit un telefon de la IREX (International Research and Exchanges Board) care organiza toate schimburile academice între blocul comunist şi Statele Unite. Şi mi-au cerut să vin aici. Chiar în perioada în care am sfârşit cu studiile de doctorand din Statele Unite. Am avut nişte studii pentru RAND Corporation, primul fiind evoluţia armatei române de la decembrie 1989. Am reintrat în legătură cu ofiţeri de armată care au fost preocupaţi de istorie, o grămadă dintre ei care au jucat un rol pozitiv în revoluţie. Dacă înainte am identificat toate vulnerabilităţile ca să le exploatez, acum a fost posibil să folosesc baza de date pentru reformă. Şi am intrat în zona aceasta, a reformei în armată. În paralel, am fost preocupat de războiul clandestin în blocul sovietic, chiar am fost interesat de România, din cauza situaţiei speciale pe care a avut-o la jumătatea anilor ’70 cu Statele Unite şi am continuat cu această preocupare.

Sunteţi totuşi un caz special printre istoricii străini care au scris despre România. Mulţi dintre aceştia au fost preocupaţi mai degrabă de aspectele politice interne ale regimului comunist.
Există două feluri de a relata istoria, amândouă legitime: una despre problemele interne, care arată că regimul comunist, sub oricine, a fost cel mai rău sistem din Europa; a doua despre problemele externe: mişcări de putere, ciocniri de putere, de state şi de alianţe. Istoricii români, prin contrast cu toate celelalte ţări, au fost total preocupaţi cu această problemă internă. Şi toţi specialiştii occidentali au fost pe linia aceasta. De exemplu, Tom Gallagher, a fost preocupat numai de lucrurile acestea. 

De asemenea, aţi scris şi un volum despre Ion Antonescu, bine receptat în mediul ştiinţific din România.
Ciocnirea dintre cele două feluri de naraţiune poate fi văzută şi în cazul mareşalului Antonescu. Unul este pe plan intern, vorbim despre Holocaust, şi povestea externă, despre situaţia României între Germania nazistă şi Uniunea Sovietică. Şi aici aceeaşi problemă de abordare. În 1983-1984 am putut intra în arhivele de aici. Am vorbit foarte des cu Corneliu Coposu, m-am întâlnit cu Regele Mihai, la Versoix, la sfârşitul anului 1984, am intrat în legătură cu nişte foşti apropiaţi ai lui Antonescu. Am avut acces şi la arhivele din Germania de Est.

Românii n-au avut lobby peste Ocean
Anul trecut aţi lansat un volum intitulat "With Friends like These… The Soviet Bloc’s Clandestine War Against Romania”. Cum aţi ajuns aşadar să scrieţi despre ceea ce dvs. numiţi "războiul clandestin” din blocul sovietic?
În primul rând am ajuns la cartea aceasta lucrând la alte două cărţi. Am fost în 2002 şi am lucrat pe probleme de reformă în serviciile de informaţii româneşti, după comunism. Un  volum numai al meu şi un al doilea redactat cu specialiştii de la SRI şi SIE. Am intrat în cartea aceasta cam 6 luni de cercetare când am ajuns la concluzia că de fapt întrebările nu pot primi un răspuns pe linia asta. Problema a fost relaţia între membrii Pactului de la Varşovia. Am ţinut minte ceva ce am învăţat foarte repede la sfârşitul anilor ’70 şi am concentrat în anii ’80. Oricând ceva bun a fost spus despre România sau despre români, aşa, oficial, a fost contestat imediat de nişte specialişti în zona Europei de est, în special de specialişti pe Polonia sau Ungaria, care atunci au avut această reputaţie ca fiind disidenţi. Şi s-a făcut imediat opoziţie mediatică, de genul "nu este chiar aşa”, "este inexact”, "ei nu au spus asta”. Dar dacă ceva bun a fost spus despre ce a făcut Kádár, Gomułka sau Jaruzelski, nu a fost vreo contestare. Din această cauză, a devenit controversat orice s-ar spune bun despre România. Orice lucru despre România a fost un obiect de discuţie. Şi a fost bazat pe informaţii vechi. Mai ales în perioada în care a fost izolată, despre România se putea spune orice. Şi nimeni nu a controlat. Sunt convins că ştii ceva despre comportamentul birocratic. Dacă ceva este controversat, oamenii nu intră acolo. Din cauză că ei nu ştiu exact despre ce este vorba. Din cauza aceasta credibilitatea informaţiilor despre România a devenit foarte îndoielnică. Asta s-a întâmplat şi cu investitorii străini după 1989.
Şi a mai fost ceva. Unele ţări ex-comuniste au primit sprijin, în special, prin organizaţiile de emigranţi din Statele Unite. Acolo trăia o mare populaţie poloneză, 9 milioane, şi exista şi populaţie maghiară, mi se pare, cam 2 milioane. Din România, doar 300.000. Deosebirea e mare. Şi cei din România au venit mult mai târziu. Ceilalţi au plecat mult mai devreme. Lipsa de lobby de care a fost acuzat foarte des Guvernul României, se datorează, de fapt, lipsei de oameni de acolo.
Şi după 1990 s-a întâmplat la fel. Ion Iliescu a fost stigmatizat ca un fost comunist, în aproape toată presa din Occident şi din România. În acelaşi timp, preşedintele Ungariei, Mátyás Szürös a fost un comunist care a avut  o legătură mult mai lungă cu Uniunea Sovietică, chiar a lucrat la Departamentul Internaţional, unde a colaborat direct cu KGB şi cu serviciile de informaţii. Tot timpul. Şi el a fost un "reformist”…  Şi aici a fost o nebunie totală. România a fost singura care a ajuns cu acest calificativ, că este condusă de un fost comunist. Şi aici a fost o cauză pentru lipsa de credibilitate.

Ce arhive aţi consultat pentru documentarea relaţiilor politice între România şi aliaţii ei estici?
Am mers cel mai mult cu documente din Pactul de la Varşovia, să se vadă ce a fost spus de Germania, ce a fost spus de Polonia, ce a fost spus de sovietici despre România, să descriu situaţia reală dintre ei. Nu din perspectiva românească, ci din punctul lor de vedere. Au fost multe documente care au apărut pe internet. La Cold War International Project, din Statele Unite, şi la Parallel History Project. Ei pun sute şi sute de mii de documente, pentru toate ţările. Am vrut cel mai mult să focalizez cercetarea pe aceste documente de pe internet şi pe documentele de la Departamentul de Stat şi CIA, care au declasificat foarte multe documente, pentru ca oamenii să urmeze drumul meu. Dacă există vreo discuţie, oamenii pot merge la documente şi să controleze.