La Livezi, România a rămas fără drum

"Istoria românilor din Ardeal trebuie scrisă sat de sat, cu preoţi şi ţăranii lor, ca să se vadă că am fost şi cum am fost" (Nicolae Iorga)

Ca să ajungi în satul Livezi, care ţine de comuna Mihăileni, din Harghita, trebuie să ai maşină bună sau să nu-ţi pese de ceea ce se va întâmpla cu ea. Până să intri în Livezi, aluneci lin pe drumul judeţean. Dar cum s-a terminat satul Nădejdea, sau după cum spun livezenii "ultima casă de ungur", s-a terminat şi asfaltul de pe drumul judeţean. Ploua mărunt când "s-a gătat" asfaltul din satul Nădejdea, apoi şi-au făcut apariţia hârtoapele.

Livezi este una dintre localităţile în care românii nu se simt în ţară străină imediat ce ies pe poartă. Aici, toţi locuitorii sunt români, cei mai mulţi lucrează la CFR, trăiesc din salarii sau din ce le dau pământul şi oile. Se mândresc cu tradiţiile pe care încearcă să le păstreze şi, foarte important, au şcoală în limba română.

Satul Livezi se află la 25 de kilometri de Miercurea-Ciuc. Ne-am oprit la părintele Alexie Mihăilă, un preot tânăr, care îi păstoreşte pe livezeni din 2004. Mergem mai întâi la şcoală, o clădire proaspăt renovată cu bani europeni. E o imagine de normalitate. Copii care se joacă în curtea şcolii. Ţipete, năzdrăvănii, "obrăznicii".
În general, în zona aceasta ţi se spune că nu sunt şcoli, nu prea se mai nasc copii, nu prea mai sunt români. În Livezi, conform recensământului din 2002, sunt 524 de români.

După legendele locale, întemeierea satului (atestat documentar la 1796) se leagă de numele familiei Bucur, un cioban care a poposit la începutul secolului al XVIII-lea pe aceste meleaguri. Cele mai întâlnite nume în familiile româneşti în Livezi sunt: Bucur, Voşloban, Almăşan, Sava, Olteanu, Suciu.

La şcoală sunt 49 de copii. În clasele I-IV sunt 13 elevi, iar la V-VIII - 19 elevi. Marina Bucur conduce şcoala. Zâmbind, ne spune că este "o venetică", din Moldova. "L-am cunoscut aici pe Făt-Frumos şi aici am rămas. Îl cheamă Bucur Bucur." Toţi copiii au costume populare, moştenite de la bunici, la şcoală au o formaţie de dansuri livezene, merg cu jocurile lor chiar şi pe la capitala de judeţ, la ocazii speciale. Le e drag să meargă la biserică, iar de sărbători cu atât mai mult, atunci cântă colinde.

E un sat normal, într-o ţară normală. Asta... până încep să aibă "pretenţii". "Drumul acela este ruşinea noastră. Ne-am plâns la toată lumea. Primarul ne-a spus să mergem şi noi la parlamentarii noştri să cerem bani, că şi el a fost la UDMR şi a primit!"

Livezenii sunt mândri de tradiţiile lor, le păstrează cu sfinţenie, e datoria lor. Aici, la şcoală, au organizat şi o expoziţie cu straie şi obiecte adunate de prin sat, pe care o numesc cu mândrie muzeu. Ştiu că trebuie să evolueze, însă drumul desfundat îi ţine izolaţi. "Am organizat cursuri pentru fermieri, dar şi pentru agroturism. Cum să-ţi faci pensiune dacă omul îşi rupe maşina, că dai din groapă în groapă?! Chiar dacă peisajele sunt ca din Rai, aerul pur, oamenii primitori şi gospodari.

De drumul acesta ţine viitorul lor şi al acestor copii. "A vorbit până şi Înalt Preasfinţitul, la Prefectură. Toată lumea promite, dar nimeni nu ne dă nimic. Poate vara asta... cine ştie!? Puteţi să scrieţi ce vreţi despre noi, dar nu uitaţi de drum!", ne spun la despărţire dascălii.

Părintele Mihăilă ne invită să mergem la biserică. Orăşeni comozi, vrem să mergem cu maşina. "Nu are rost. Drumul nu e bun. Mergem pe jos. Este aproape!", şi ne arată un deal. Apoi sună clopotarul şi îi face cunoscut că o să ajungem la biserică în vreo 20 de minute. Trecem printr-o poiană, unde iarba crudă e presărată cu ciuboţica-cucului.

Urcăm un deal, domol, apoi "scurtătura" pe care preotul satului o parcurge zilnic pentru a ajunge la Casa Domnului devine din ce în ce mai greu de străbătut. Încălţămintea ne alunecă pe iarba umedă, în timp ce "cocoaşa" dealului se măreşte. Ne agăţăm de trunchiurile copacilor în timp ce ne căţărăm pe "treptele" formate din rădăcinile copacilor din păduricea prin care trecem.

După vreo jumătate de oră de urcat, pe vârful dealului îmbrăcat în catifea verde s-a ivit turla bisericii, mângâind deopotrivă şi cerul, şi pământul. Răsuflând greoi, ne oprim în faţa troiţei de la "poalele" bisericii, să ne închinăm Mântuitorului răstignit. Biserica, albă, strălucitoare, frumoasă, s-a arătat. În curte, privirea ni se opreşte pe Monumentul Eroilor. Eroii au întotdeauna lumină şi flori. Cum drumul, care în mod normal te-ar duce până aproape de curtea bisericii, este groapă lângă groapă, livezenii vin peste dealuri.




De la un timp au renunţat să mai aducă mortul la biserică. I se face slujba în sat, în curtea lui, apoi oamenii îşi iau la revedere. Nu-l mai petrec până la groapă. Când moare cineva, se roagă să nu plouă, să nu fie zloată. Altfel... nu se ştie cum ajunge răposatul la locul de veci.
Scrieţi ce vreţi despre noi, dar nu uitaţi de drum!...

"Biserica, cu hramul Naşterea Maicii Domnului, a fost construită în anul 1910, cu ajutorul credincioşilor din Livezi, şi a fost pictată de Ioan Căzilă, în 1965. Credincioşii vin la biserică, vin copilaşi, spun poezii. Mai ales de Ziua Eroilor, interpretează cântece patriotice. Bătrânii sunt foarte emoţionaţi, îşi aduc aminte că părinţii sau fraţii lor au participat la cel de-al Doilea Război Mondial", spune părintele paroh.

Pe monument se regăsesc aproape toate numele de familie amintite de profesorii din sat. "Nu e familie care să nu fi pierdut pe cineva în cele două războaie mondiale. Biserica e un loc esenţial în viaţa satului. De pe prispa bisericii s-a învăţat alfabetul. Înainte se învăţa în mănăstiri. Noi promovăm ortodoxia, nu facem politică."

Părintele Mihăilă are un chip blând, dar ceva îi trădează o tristeţe adâncă. Ne roagă să mergem acasă la dânsul. "Să mâncaţi ceva, fraţilor, să nu plecaţi aşa la drum!" Ne aşteptam să vină soţia. Dar imediat înţelegem de unde vine tristeţea părintelui. "Aici n-ai posibilitatea să te angajezi dacă nu ştii limba maghiară. Preoteasa, săraca... lucrează în Bucureşti, la finanţe. S-a pregătit, a învăţat să intre aici, să fie mai aproape.

Dar face naveta: ajunge vineri seara, târziu. Mă duc cu maşina la Miercurea-Ciuc, o iau, duminică-seara pleacă înapoi. Poporul român a fost un popor de jertfă, de sacrificiu. Să fie sub ocupaţia altor neamuri... Eu ca preot mereu am fost respectat de oamenii de aici. Ardelenii sunt mai cu bun- simţ. În satul Frumoasa este o filie a parohiei din Livezi. Au fost mulţi credincioşi cândva, au mai rămas câţiva, poliţiştii. Nu prea vin la biserică, mai facem din când în când câte o slujbă, dar preferă să meargă la mănăstire la Făgeţel.

Pentru că biserica noastră este în deal, oamenii se mai duc la Miercurea-Ciuc. Dacă ni s-ar face şi nouă drumul, mulţi români ar veni aici."

"M-am născut Gavril. Azi sunt Gabor!"
Gabor Dumitru. Are peste 70 de ani, locuieşte împreună cu soţia, aproape de şcoală, într-o căsuţă ridicată pe un deluşor. Cântă la biserică, dar şi la nunţi. "Eu sunt staroste, merg la nunţi. Starostele conduce toată nunta. Oraţiile le-am învăţat demult. Pe când pe aici şi în satele din jur se făceau multe nunţi româneşti." Nea Dumitru a fost chemat ca staroste şi la nunţi din alte sate, în Valea Ghimeşului.

"E urât să fii român şi să vorbeşti ungureşte. Chemaseră odată un staroste care nu ştia româneşte şi la nuntă de români se spunea ritualul în ungureşte, de nu înţelegeau nici ei ce se întâmplă." Ca să nu se piardă obiceiul acesta şi nici versurile oraţiei, s-a apucat şi a adunat de la cei mai bătrâni: "Le-am notat pe un caiet, ca să nu le uităm! Înainte, la nunţi mă îmbrăcam în costum popular. Acum... nu mai are cine să le coasă", spune cu mâhnire.

Când era copil a fost nevoit să înveţe ungureşte la şcoală.
"Atunci a fost greu... În clasa I am luat abecedarul şi am început să citesc în maghiară, pentru că nu se învăţa în limba română. Aveam şi abecedar românesc, dar îl ţineam ascuns, că ne ameninţau profesorii, să nu cumva să ne audă că vorbim româneşte. Nici acasă! Erau jandarmi care ascultau pe la uşi."

Şi totuşi, Livezi a rămas un sat românesc. "Aici nu s-au făcut familii mixte, s-au păstrat portul, limba, credinţa, tradiţia", intervine soţia, Victoria. Satul nostru a rezistat. Sunt, însă, sate, Păltiniş, Lunca, Bolovăniş, unde se vorbeşte numai maghiară." "Dacă mai ţinea încă doi ani ocupaţia maghiară", continuă nea Dumitru, "în tot Ardealul, cred, nu mai existau români! Eu m-am născut Gavril Dumitru. Apoi mi-au modificat numele: Gabor.
Au săpat în piatră şi-au schimbat şi numele de pe crucile din cimitir: în loc de Suciu Ioan au scris Söcz Ianoş. Au rămas urme."