„La Universitate prindem viaţă”. Clujenii vor scanda sloganurile antidictatură împrumutate de la bucureşteni

Universitatea e înţurţurată. Între florărie şi căbănuţa la care aveau să se strângă donaţii în următoarea zi, pe o placă de marmură, un text mărunt, un 8 şi un 9. Fiori. La ora 19:56, o doamnă flutură steagul în timp ce explică unor tineri (ciumpalaci, îmi zic în gând) cum e cu corupţia. Lângă băncuţă, Vlad şi M. (nu mai ştiu dacă e Mihai sau Marian) îşi fac încălzirea. Pe M. îl recunosc de la protestul din 28 ianuarie, mi-a spus că am voce bună. El e răguşit. Ne întindem mănuşile, ne spunem numele, le povestesc un pic despre Piaţa pe care o cunosc eu. Încet, umbrele lungi acoperă zăpada. În acelaşi ritm, jandarmii ocupă câte un capăt al trotuarului, între casino şi florărie. „Reginele” (termen de interior pentru dubele gri, mari, în care au fost bătuţi zeci de protestatari paşnici, în primele zile) aşteaptă.

La 20:30 a sosit megafonul. Avea să treacă prin mâinile a patru persoane şi să cânte până spre 23:00 („Nu vă opriţi din cântat, că jandarmii-au îngheţat... Aleee! Aleee...”). În Piaţa Unirii din Cluj-Napoca, jandarmii nu sunt atât de puşi în rime ca aici. Bucureştenii au versuri frumoase pentru „ţestoase” (alint împrumutat de la suporteri). „Jandarmeria păzeşte florăria!” e unul pe care mi-ar fi plăcut să-l cânt, dar ciumpalacii şi l-au amintit abia în Control. Control-ul e un club din Pasajul Victoriei, omologul Zorki-ului din Cluj. Mărturie pentru asemănare stă dimineaţa de 16 spre 17 februarie când, la ora la care metroul începe să circule, şase voci cântau în întuneric şi lasere, pe ritmuri indie: „Tineretul n-a muriiiit, e prin baruri ameţit!”. Pe una din mesele la care ne-am adunat în cele două seri petrecute în capitală, un sticker murdar de funduri de bere te îndeamnă să vii în Piaţă, la agăţat.

La Universitate e libertate. Şi viaţă de noapte. Şi ceai. „Atenţie, vă rog! Avem un anunţ! A sosit ceaiul!” Aplauze şi „Cinste lor, cinste lor, cinste ciumpalacilor!” (şi cium­pa­la­ce­lor). Îndulcit şi fierbinte, ceaiul se termină repede. Chiar şi cu el în mână, se sare pentru schimbare.

La ce îi bate Bucureştiul pe clujeni? La zăpezi. Sunt mari şi arată ca nişte muşuroaie albe care fac din maşini turte dulci şi din plimbare slalom printre gheţuşuri. Mie îmi plac parcările albe. Aici, pe alocuri, găseşti îngeraşi făcuţi în entuziasmul de-a te arunca în zăpadă. Rimele bu­cu­reştene dau clasă monotoniei clujene. Ori sunt toţi artişti la Universitate, ori Clujul nu are ureche muzicală. Între spontaneitate şi cântece învăţate de o lună încoace, sunt zâmbetele. La megafon se zâmbeşte. Vlad cântă spre cer. Fetele ţi se uită în ochi. La TNB, un băieţel are emoţii. Pentru o clipă, mi-l imaginez la serbarea de sfârşit de grupă pregătitoare (care, conform noii Legi a educaţiei, nu mai există)...

E îmbrăţişat în tricolor şi tatăl lui îl îndeamnă să cânte. În a doua seară, aflu că statuia de la TNB a costat aproximativ un milion de euro. Brusc, mă bucur că Cezar o calcă în picioare de o lună încoace. La TNB suntem în excursie. Una în semicerc. În Cluj, excursia e rotundă. Presupune un traseu între Piaţa Unirii – Prefectură – Primărie – Casa de Cultură – Piaţa Unirii. Îmi plac excursioniştii. Nu obosesc. Nu se plâng. Discuţiile despre ilegalităţi, abuzuri, şantaje, mârlănii, curg pline de argumente. Se mai încruntă nişte sprâncene, se mai tace un pic reflectând. Vaietul, însă, lipseşte. Vai, vai. În timp ce scriu îmi dau seama că protestez împotriva văicărelilor.