„Limba maghiară funcţionează deja ca o limbă oficială”

Înalt Prea Sfinţitul Ioan Selejan, arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, este cel care a atras atenţia asupra fe­nomenului nedorit de dispariţie a ro­mânilor şi a limbii române chiar în inima României. Din 25 septembrie 1994, când a fost înscăunat episcop, apoi arhiepiscop al Harghitei şi Co­vasnei, clipă de clipă, duce o luptă de salvare a bisericilor româneşti, de conştientizare a românilor că trebuie să-şi păstreze identitatea, dar şi de conştientizare a etnicilor maghiari că doar împreună românii şi maghiarii pot face lucrurile să meargă bine.


• Jurnalul Naţional: În această zonă, biserica este cea care aduce speranţă în sufletele oamenilor.

Înalt Prea Sfinţitul Ioan Selejan: Eu, când am venit aici, am găsit biserici în care erau crescuţi copaci. N-am intrat cum intră un episcop, cu crucea în biserică, am intrat cu securea şi cu drujba în aceste bise­rici care în anii '40 au fost distruse. Sunt unele în care s-a pus dinamită şi au fost distruse total. Pe cele pe care le-am găsit cu pereţii încă în picioare le-am restaurat. Astăzi în nici o bi­serică românească nu mai plânge Dumnezeu. Nu mai plouă în ea. Nu mai plâng sfinţii care, din '40 şi până la restaurare, au stat în ploaie şi în vânt peste 60 de ani.

De la înfiinţarea Episcopiei am refăcut toate aceste bise­rici. Am trăit şi bucurii şi dureri, când într-un sat mai era un singur român şi, după ce am terminat de restaurat biserica, s-au dus oamenii să pună uşa bisericii şi să dea cheia ultimului român. Dar omul deja murise. Şi a trebuit să dau cheia unui român din alt sat. Tot pentru a evita unele conflicte, în unele bise­rici în loc de geamuri sunt bârne, pentru că unii în loc să-i dea bună ziua lui Dumnezeu dădeau cu câte o piatră în obrazul lui Dumnezeu.

Am întâlnit şi maghiari care, atunci când reparam bisericile, şi lor le părea bine; spuneau că nu le face cinste nici lor, pentru că ştiau în ce condiţii a fost dărâmată biserica. Ei erau meşteri şi chiar ei contribuiseră la zidirea acestor biserici şi nu se bucurau să-şi vadă munca distrusă.

Situaţii au fost destul de delicate. Mă aflam într-o zi în zona Baraolt, judeţul Covasna, şi tot aşa în biserică am găsit copaci. M-am dus cu câţiva studenţi, să facem curat, să strângem bani, să le reparăm. Cineva, care vorbea şchiopătând româneşte, a oprit căruţa lângă mine şi mi-a spus: „Părinte, ştiţi ce s-a întâmplat cu bi­serica asta, de-a ajuns aşa?". „Eee", zic eu, „să nu mai vorbim despre necazurile ce au fost, să nu mai deschidem rănile, să pornim mai departe". Iar omul mi-a spus: „Totuşi, părinte, ascultaţi povestea asta: după Dictatul de la Viena din 30 august 1940, am fost convocaţi românii într-o zi la primărie şi ni s-a spus să venim cu un târnăcop, cu o rangă, cu o secure, cu unelte de lucru. Au venit românii, crezând că vor fi trimişi să presteze diferite munci pe la poduri. Dar nu. Li s-a spus: Acum vă îndreptaţi spre biserica voastră şi o dărâmaţi. Oamenii au rămas înlemniţi şi până nu s-au tras câteva focuri de armă nu s-a mişcat nimeni din faţa primăriei, şi aşa s-au apucat şi au demolat, foarte, foarte greu, o parte din biserică. În timp a rămas biserica numai cu zidurile. Aici s-a trăit o tragedie a neamului românesc.


• Asta a fost, dar astăzi? Viaţa este din ce în ce mai grea şi o dramă este pe cale să se scrie.

Şi astăzi încă mai sunt probleme. Se pare că aceste două judeţe au cel mai mic număr de oameni cu studii superioare pe cap de locuitor din toată ţara. Atât tinerii români, cât şi cei maghiari nu se mai întorc aici. Tâ­năra generaţie suportă şi ea desrădăcinarea. Şi ungurii se plâng că tinerii lor se îndreaptă spre alte teritorii, iar copiii români care pleacă să studieze la Bucureşti, la Cluj văd că posibilităţile lor sunt altele în acele zone şi rămân acolo.


• De ce dispar românii de aici?

Este clar că populaţia românească este minoritară în această zonă, că a scăzut drastic numărul românilor care erau aici înainte de '89. Pe atunci erau peste 14.000 de români, acum mai sunt în jur de 6.000, plecarea lor nefiind pentru că au vrut să se strămute. Au fost şi cazuri de profesori care au primit repartizare aici, pe posturi, care abia au aşteptat să se întoarcă, fiind din altă parte, dar sunt şi cazuri de oameni efectiv alungaţi.

Una dintre cauze a fost aceea a despărţirii şcolilor în limba română de cele în limba maghiară.. Şcolile mixte, unde învăţau şi români şi maghiari, în care erau clase paralele de români şi maghiari, au întărit relaţiile interetnice din zonă, pentru că este ştiut faptul că prieteniile cele mai frumoase se leagă în şcoală şi în general la liceu. După revoluţie s-a produs această ruptură în societate, când cele mai alese şi mai frumoase flori ale societăţii au fost separate. De ce n-ar fi putut creşte în aceeaşi grădină doi crini? Unul de o culoare şi altul de o altă nuanţă?




• Începutul anilor '90 a fost o perioadă tulbure, de schimbări ciudate, chiar dacă greutăţile fuseseră aceleaşi şi pentru români, şi pentru maghiari.

A fost o revoltă, o ură foarte pu­ternică împotriva tuturor instituţiilor de stat din zonă, ca şi cum aceste instituţii toate ar fi fost conduse numai de români; dar aceste instituţii au fost conduse pe plan local unele de români, unele de maghiari, în majoritate de maghiari. Aşa a considerat şi statul român în vremea aceea, deconcentratele erau tot conduse de majoritatea maghiară, dar evident că era o conducere centra­lizată a sistemului nostru de stat. Nu s-a recunoscut niciodată şi nici astăzi nu se recunoaşte faptul că aceeaşi presiune, aceeaşi durere au avut-o de suportat şi românii, şi ungurii.

Cu acelaşi autobuz, cu acelaşi tren, în zorii zilei făceau naveta spre centrele economice şi români, şi maghiari. Aceleaşi drepturi au fost pentru a accede la studii şi românii, şi maghiarii. Ceea ce a fost poate mai greu pentru ei era faptul că exa­menele se dădeau în limba oficială a statului în acea vreme: limba română. Acum, din nefericire, sunt mai multe limbi oficiale în statul român, cu ghilimelele de rigoare.

A se vedea le­gislaţia care permite ca în administraţie, în probleme de judecătorie şi aşa mai departe să te poţi exprima în limba maternă; ţi se asigură translator, ceea ce, după umilele mele cunoştinţe, nu se întâmplă în nici un stat european, nici în toate ţările ci­vilizate ale lumii.


• Sunt multe localităţi în care românii nu mai ştiu româneşte sau, dacă ştiu, nu se pot angaja în zonă din cauză că nu ştiu limba maghiară. Ce s-ar întâmpla dacă maghiara ar deveni a doua limbă oficială în stat?

În România şi în zona aceasta nu ar face altceva decât să producă o ruptură între populaţia românească şi cea ungurească, s-ar crea un zid între noi şi ei. Or, vedem şi astăzi că, în majoritatea conflictelor inter­naţionale, după ce se trage o linie se spune: domnule, totuşi, aici a fost o lipsă de comunicare! Aceasta stă la baza generării multor conflicte, atât locale, cât şi internaţionale.

Dez­gheţul care s-a produs către Est şi Vest în 1988-1989-1990, detensio­narea în Războiul Rece s-a făcut nu în urma unui război, unor conflicte armate, ci prin comunicare diplomatică. De aceea, de la elementele ge­neratoare de conflicte inter­naţio­nale până la cele locale, principiile sunt aceleaşi. Eu zic că în această parte de ţară sunt şcoli până la nivel de facultăţi, putând să se creeze orice facultate, în limba lor. Zic eu că po­pu­laţiei maghiare nu îi sunt puse în pericol limba, graiul, identitatea ca atare. În această zonă, aş fi curios câţi români şi-au pierdut limba şi câţi ma­ghiari şi-au pierdut limba, dacă este vreun maghiar care să spună că părinţii lui au fost ma­ghiari, iar el nu mai ştie limba ma­ter­nă, că aşa au fost legile înainte de '89 sau după.

Nu m-aş bucura să găsiţi un ma­ghiar care să nu-şi mai cunoască lim­ba şi să nu vorbească maghiară la el în casă. Dacă am depăşit epoca sclavagistă, socialistă, şi am ajuns în cea capita­listă, iată că populaţia maghiară din Transilvania nu şi-a pierdut limba, iată că în decursul istoriei sta­tului român modern nu s-a dat vreo lege care să le fi îngrădit limba.

Dar, în spaţiul public, asta este, pe acest te­ritoriu, iată, de la Nistru pân' la Tisa, pe această hartă scrie România, nu altcumva, noroc cu Eminescu, că a mai pus bornele identităţii noastre naţionale: de la Nistru pân' la Tisa, de la Hotin pân' la malul mării. Noroc apoi cu biserica, şi ea s-a circumscris şi sfinţeşte prin harul lui Dumnezeu tot acest spaţiu. Eminescu a învăţat de unde şi până unde este spaţiul nostru românesc de la a sa mamă, pe care şi-a asumat-o şi prin el cred că întreg neamul româ­nesc: Biserica Ortodoxă. El aşa a spus, că Biserica Ortodoxă este mama neamului nostru românesc.

Dacă veţi căuta legislaţia care a fost în Transilvania la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul se­colului al XX-lea, veţi vedea cât de aspre erau legile Imperiului Austo-Ungar refe­ritoare la limba, la graiul românesc. Eu sunt născut în Transilvania, în părţile Bihorului, în depresiunea Beiuşului, şi vă pot spune că acele legi au avut efect chiar şi în familia în care mă trag eu, în satul în care m-am născut nu a trăit nici un maghiar, au fost numai români. În satul de unde mă trag, bunicul meu a mers la şcoală, ca orice copil, şi tatăl lui a văzut că băiatul lui învăţa limba maghiară, nu limba română.

L-a lăsat un an, încă un an şi după ce a terminat două clase l-a oprit acasă. Şi aşa a rămas, ştiind să se semneze pe toate documentele doar cu două litere. Iniţiala de la nume şi de la prenume. Tatăl meu a fost puţin mai norocos, el a reuşit să facă trei clase, mama a făcut patru clase, aşa că, din mila lui Dumnezeu, am început şi noi să fa­cem studii în graiul nostru românesc.


• Cum supravieţuiesc economic românii în această zonă?

Dacă veţi cerceta presa locală, s-ar putea să fiţi surprinşi de un anunţ de angajare: angajăm doi instalatori, în paranteză, să cunoască limba maghiară. Angajăm trei necalificaţi, în paranteză, cunoscători de limbă maghiară. Iată că, fără să fie impusă a doua limbă oficială, în această zonă limba maghiară funcţionează deja ca oficială. Atunci când am condus lu­crările la Întregirea Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, spuneam că, dacă până în '89 era un număr foarte restrâns de români care cunoştea o limbă străină, o perioadă s-a studiat limba rusă, apoi ne-am orientat spre Franţa, la această dată putem spune că avem peste două milioane de vorbitori de limbi străine.

Ce n-a reuşit învă­ţământul românesc în decursul existenţei lui iată că, după deschiderea graniţelor, românii care au plecat se întorc şi cu un bănuţ în buzunar, dar şi cu o limbă străină învăţată. Privesc cu îngrijorare oarecum oficializarea limbii maghiare, pentru că atunci, într-adevăr, nu se va mai putea să baţi la nici o poartă în această zonă şi puţini români îşi vor mai găsi de lucru aici. Ar constitui unul dintre criteriile de epurare etnică a românilor din această zonă.




Tole­ranţa ar putea să fie aproape zero, ca să spun aşa, cu toate că spuneam la acel forum că, iată, la ora actuală avem două milioane de români, benevol, neobligaţi de cineva să înveţe limbile Europei; două milioane de români cunoscători de limbi străine pe care poţi să-i trimiţi la orice oră translatori pe lângă Mi­nisterul de Externe, Parlament. N-am auzit, şi am străbătut şi eu Europa, ca în vreo ţară să nu fie primiţi românii dacă nu ştiau limba ţării respective.

Dar aici, nu. Dacă nu ştii limba maghiară nu poţi să intri într-o firmă sau instituţie. Aici, cuvântul tole­ranţă este pus în cui. Dacă un român ar fi angajat la o firmă condusă de un maghiar unde ar lucra şi români, şi unguri, şi sunt astfel de situaţii, eu cred că românul, din bun-simţ, ar învăţa ca prime cuvinte „bună ziua" şi „mulţumesc". L-ar saluta în limba lui pe cel care îi dă o bucată de pâine şi cred că tot în limba lui i-ar spune mulţumesc, şi apoi, lucrând în colectivitate, probabil ar învăţa şi limba cealaltă, şi-ar adapta un vocabular specific locului de muncă.

De-asta vă spun că acolo unde sunt unităţi economice unde lucrează români şi maghiari împreună nu sunt nici tensiuni interetnice. A funcţionat până nu de mult o mină de cupru la Bălan, unde lucrau şi mineri români, şi maghiari, nu s-a auzit niciodată că un român a slăbit un sprijin într-o galerie sau ca un ungur să spună că în colţul acela de galerie sunt români, să facem ceva să-i înghită pământul. Nu. Niciodată.

Cei care au scos lumină din întunericul pământului se aşezau pe piatră, mâncau împreună şi împărţeau mâncarea precum sudoarea, precum durerea şi necazul. Dar există alte curente care încearcă mereu să ţină tensiunea aprinsă. Însă sunt niveluri la care este important să aibă de muncă. Să-şi crească copiii, iar dacă veţi întreba un maghiar ce-şi doreşte mai mult, vă va spune că îşi doreşte drumuri mai bune, locuri de muncă mai bune, dar niciodată nu veţi găsi un ungur care să spună locuri de muncă pentru unguri sau drumuri pentru unguri.

Şi niciodată nu veţi găsi nici un ungur şi nici un român care vor spune că vor un drum pentru unguri şi unul pentru români. Ei vor spune că vor să călătorească împreună pe acelaşi drum, aşa cum sunt de câteva secole, unii cu alţii, aici.


• Investitorii nu prea vin în aceas­tă zonă, deşi este una dintre cele mai frumoase din ţară, din Ro­mâ­nia, cu multe resurse naturale.

Am făcut întotdeauna apel la înţelegere, la toleranţă şi, cât Dumnezeu ne-a ajutat în cei 15 ani de când s-a înfiinţat Episcopia noastră, am semănat duhul păcii şi al înţelegerii. Am făcut apel către cei care dirigu­iesc ţara să aibă mereu o strategie, un mod special de a trata această zonă. Dat fiind că statul, în general, a spus că de acum s-a terminat cu economia centralizată, şi-a cam luat mâna de pe teritoriile economice ale ţării şi de pe această zonă, şi cum Aeroportul Oto­peni nu se află lângă Miercu­rea-Ci­uc, investitorii străini au oco­lit zona aceasta, mai ales că s-a tot spus că este o zonă gri.

N-au fost sfătuiţi să investească aici, să li se spună că este o zonă asemănătoare cu Eleveţia. Ce staţiuni balneoclimaterice sunt aici! Ce ape minerale sunt aici! Aici se află cea mai mare uzină de oxigen din România. Munţii aceştia toţi sunt îmbrăcaţi în brad. Cei care numai călătoresc pe aici simt că se întâmplă ceva cu ei. Aşa că, zic eu, statul român ar trebui, şi am vorbit în nenumărate rânduri cu oameni cu funcţii importante, ar trebui ca statul să promoveze politici de dez­vol­tare în zonă. Eu văd una din so­lu­ţiile prevenirii dete­riorării relaţiilor interetnice şi întări­rii acestor relaţii pe fond economic. Acolo unde oamenii muncesc, acolo stă înţele­ge­rea, că metrul este unitate de mă­sură şi pentru ungur, şi pentru român. Deci, limbajul economic este primul, până la unitatea ideologiilor şi a cul­tu­rilor este cale lungă. Diversitatea culturală deocamdată vedem că n-a fost o frână în dezvoltarea societăţii uma­ne.

Când s-au creat instrumen­tele de transmitere a valorilor cul­tu­rale dintr-o parte în alta, atunci a în­ceput saltul în ceea ce înseamnă dez­voltarea socie­tăţii umane. Izola­rea nu este bună. Izolarea acestei po­pu­laţii maghiare pe termen mediu şi lung n-ar aduce roade bune. Pe termen mediu şi lung ar fi foarte delica­tă, pentru că politica izolării nu se mai aplică nicăieri în lume.