Luiza Mirela Iancu, 27 de ani. Crimă cu autor necunoscut

Luiza Mirela Mirea avea 27 de ani. A murit împuşcată în cap în seara de 21 decembrie 1989, la Sala Dalles. Acum odihneşte în Cimitirul Eroilor, iar numele său a fost dat unei alei din cartierul Berceni.

Identitatea criminalului nu e nici azi cunoscută şi probabil nici nu va fi vreodată. Tatal Luizei, generalul în rezervă Marin Iancu, el însuşi disident anticomunist, nu are linişte până când vinovaţii de crimele comise în acele zile nu-şi vor primi pedeapsa. În memoria tinerei care şi-a dat viaţa în acea zi, reluăm fragmente semnificative din interviul pe care ni l-a acordat tatăl său în primăvara anului 2004.

În ziua de 21 decembrie 1989, îşi amintea tatăl Luizei, i-a sărit inima din piept de bucurie când două colege de serviciu au intrat în biroul său şi i-au zis: "Nea Iancule, vino-ncoa că a venit ziua ta, vino să vezi ce-i afară". Se spărsese mitingul, manifestanţii strigau "Jos Ceauşescu!" şi "Vrem li­bertate!". El lucra în centru, la o întreprindere care se ocupa cu demolările, din doi paşi a fost pe Calea Victoriei, în puhoiul de lume care forfotea între cordoanele de scutieri.

Pe la ora 15:00, ajutat de nişte cunoscuţi, a spart uşa ICRAL Herăstrău, pentru că directorul de acolo îi încuiase pe angajaţi, între care era şi fiica sa cea mică. Împreună au mers acasă, sperând că vor găsi acolo întreaga familie. Fiica cea mare, Luiza, lipsea. Lăsase, pentru soţul său, Petrică, un bilet. Acesta avea să fie ultimul semn de viaţă lăsat celor dragi. "Petrini, eu sunt acolo unde sunt toţi românii. Mă găseşti la Sala Dalles, în faţă."

"Am stat puţin, îşi aminteşte Ma­rian Iancu, am ascultat ştirile de la Europa Liberă şi am plecat din nou pe stradă, spre Intercontinental, cu fiica mea cea mică şi cu prietena sa, domnişoara Ionescu. Ele au rămas pe trotuar şi eu m-am alăturat grupului care începea să construiască ba­ricada. Luam tot ce era de luat de la restaurantul Pescarul, de la Dunărea, inclusiv un multicar de la întreprinderea unde lucram eu. Era în jur de 17:30-18:00. Am observat cum se aranjau în faţa noastră de-acum grupurile de soldaţi, pe aliniamente şi responsabilităţi pe care le primiseră, prin ordin. Cel care conducea ostilităţile chiar în faţa noastră era maiorul Amaricăi de la MAN, pe care l-am identificat ulterior.

În momentul când am trecut de acasă spre baricadă am văzut ceva urme de sânge pe trotuar; nu puteai trece pe-acolo, pentru că te legitimau, dar aveam avantajul că locuiam chiar lângă Hotelul Lido. Până să construim baricada am văzut că a trecut un blindat care a intrat peste oameni, peste tineri, i-a călcat pur şi simplu. Atunci au fost primii morţi, cei 11. Deja se crease panică şi în acelaşi timp se dezvoltase instinctul de ură în cei care rămăseseră. Ulte­rior, la proces, martorii au spus ca în mijlocul acestora a rămas o fată care le striga celorlalţi: «Nu fugiţi, că nu ne omoară pe toţi!». Se presupune că era vorba de fiica mea cea mare, de Luiza. A fost împuşcată cu o armă cu lunetă, pentru că a intrat glonţul prin ceafă şi a ieşit prin frunte.

După trecerea primului blindat, au fost primii şapte morţi împuşcaţi în faţa Sălii Dalles. Prin reconstituire s-a demonstrat că s-a întâmplat în jurul orei 17:30. Era şi întuneric, nu vedeai de unde se trage. Am auzit numai focurile. După ce am construit baricada, ne-am urcat pe rând, adresând lozinci, încurajări. La vremea aceea nu-l cunoşteam pe Dan Iosif, dar el avea să fie o legendă a Revoluţiei; era cel care reuşea să reţină atenţia celor din jur. I-am întins mâna, am urcat pe baricadă şi m-am prezentat: «Un fost deţinut politic de la Aiud». Cu el erau Romeo Raicu, Szilaghi, Dincă şi alţii care aveau să devină cunoscuţi.

Am rămas cei mai loiali acestei baricade. Iniţial au fost câteva sute de oameni, dar în ultimele momente nu eram mai mult de o sută. După ce au venit cu blindatele şi au dărâmat baricada, la 12 noaptea au început să tragă. Am fugit care în ce parte am apucat. Am luat-o pe fiica mea cea mică şi am coborât împreună la metrou. Deja se dăduse ordin să nu mai vină nici un tren. Mulţi au fost prinşi acolo şi căraţi în diferite locuri. A venit însă un tren şi am reuşit să ne urcăm, am coborât la Piaţa Romană şi am fugit acasă. Odată ajunşi, primul lucru pe care l-am făcut a fost să telefonăm după Luiza, fiica mea cea mare. Soţul său aflase de la un coleg cu care plecase de la serviciu că «a luat-o valul». Am încercat şi la alţi colegi de-ai săi, însă nimeni nu a ştiut să ne spună unde e şi ce s-a întâmplat cu ea.

Pe 22 dimineaţa, împreună cu Petrică, soţul său, am plecat să o căutăm la Spitalul de Urgenţă, dar n-am găsit-o înregistrată. Era în jur de 7:00-7:30. Venea o coloană de muncitori de la Pipera. Se strigau lozinci. Ne-am ataşat de această coloană şi îi chemam pe cei care ieşeau la geamuri să ni se alăture. Am venit pe Dorobanţi, pe la Spitalul de Oftalmologie, pe Cosmonauţilor, şi am intrat apoi pe Magheru. Ne-am oprit la noi acasă, a coborat şi soţia şi am mers aproape 30 de metri dincolo de Hotel Lido, unde erau amplasate tancurile armatei.

În jurul orei 11, armata a retras tancurile. S-a aruncat cu flori, o parte dintre manifestanţi s-au urcat pe tancurile lor, deja se crease o stare de fraternitate. Petrică a plecat să o caute pe Luiza la spitale, la Jilava, peste tot. Epuizase toate principalele spitale.

La un moment dat, cineva i-a recomandat să o caute la Cantacuzino. A găsit-o. Era acolo. Dar eu aveam să aflu asta mult mai târziu. Pentru că acea zi mi-am petrecut-o în sediul Comitetului Central. Am primit sarcina de la colonelul Rădulescu să asigur paza generalului Vlad, care primise la rândul său ordin să transmită la toate unităţile din ţara să depună armele. Trebuia să mă asigur să nu vorbească ceva codificat. De acum se trăgea către noi dinspre palat. A trebuit să stingem luminile, să punem la geamuri fel de fel de perdele. Am stat înăuntru pe tot timpul nopţii, iar dimineaţa, când am ieşit, am găsit pe lângă ziduri oameni ciuruiţi de gloanţe.

Pe 23 abia, când am ajuns acasă, Petrică mi-a spus că a găsit-o pe Luiza. Am mers să o recunoaştem la spital. Cei care au primit la spital cadavrul său nu au vrut să dea amănunte. Directorul de acolo ne-a spus că atunci când a fost adusă, pe 21 seara, a venit o Salvare fără numere de înmatriculare, din care a coborât un cetăţean care a spus: "Luaţi acest cadavru şi nu ştiţi nimic".

Pentru că locuiam într-o zonă foarte periculoasă, am luat hotărârea să plecăm un timp de-acasă după ce am aflat de moartea Luizei. Ne-am dus la o colegă de serviciu a soţiei şi, pe 24 sau 25, pe seară, ne-am trezit cu un telefon. Cineva a întrebat dacă familia Iancu e acolo. Am luat receptorul şi m-a întrebat dacă avem nevoie de un coşciug. Nu ştiu cine era...

Fiica mea era o copilă foarte ambiţioasă, frumoasă, înaltă, veselă, avea un cult al muncii deosebit, era un om extraordinar. De când s-a născut îi spuneam "globuleţul meu de aur". Era foarte îndrăgostită de soţul său, care, la rândul său, o iubea foarte mult. În perioada detenţiei mele fusese dată afară de vreo două-trei ori din facultate. Îi plăcea să compună, avea câteva jurnale, ca orice tânăr la vârsta sa... Luiza parcă a presimţit că nu se va mai întoarce acasă. În ziua de 21, înainte de miting i-a spus soţiei mele: "Eu vreau să fiu curată la mitingul ăsta şi sufleteşte, şi trupeşte". A făcut un duş şi a plecat. Noi am luat-o după aceea ca pe o premoniţie de-a sa."