„Mai bine muncă, decât închisoare!”

În liniştea încăperii mari se aude doar zgo­motul bormaşinii. Pe o masă lun­gă sunt aşezate câteva containere din plastic. Unul este destinat firelor din cu­pru, altul şuruburilor şi tot aşa, până ce fiecare bucăţică dintr-un an­sam­blu îşi găseşte locul, odată dez­mem­brat. Lui Gheorghiţă, la început, toată munca de reciclare i-a părut a fi mai mult o curiozitate decât o res­pon­sabilitate.

După 58 de zile petrecute în arest, din cauza năravurilor proas­te, a trebuit să se dezveţe şi de fu­rat maşini şi de spart locuinţe. A zis bogdaproste când a auzit sentinţa ju­decătorului pentru „furt calificat pe timp de noapte cu litera i”: suspen­dare sub supraveghere cu 150 de zile de muncă în folosul comunităţii. S-a gândit el că poate scăpa şi de pedeapsa asta, „că pe la primării o zi faci trea­bă, 10 stai”, dar odată ajuns la Ate­lierul de muncă în folosul comu­ni­tăţii, a văzut că lucrul le este su­pra­ve­gheat, că cele 4 ore pe zi sau maxim 7, cât prevede legea, nu se transformă niciodată în mai puţin. „Nu o să mai fur. La penitenciarul Jilava, când luam apă de la robinet, ziceai că vine direct din baltă, cu viermi în ea. Am fost şi taximetrist, în Germania am lucrat cu materiale din ghips. Aş vrea să îmi fac firma mea”, spune tânărul de 27 de ani, cu numai 5 clase la activ, mulţumit că în felul acesta a scăpat de cel puţin 3 ani de închisoare.

Asemenea lui, încă 4 persoane cer­tate cu legea au fost obligate de ju­decător să muncească în atelierul din Bucureşti, deschis  în decembrie. „Ma­gistraţii ştiu că munca asta poate aduce beneficii societăţii şi de obicei dau maximum 250 de ore de efec­tuat. Prea multe i-ar speria pe cei sanc­ţionaţi. Am observat că în Bra­şov, de exemplu, judecatorii îşi în­dreap­tă foarte des privirea către ate­lie­rul înfiinţat acolo în 2009 şi recurg cu încredere la efectuarea de ore de muncă în folosul comunităţii.

Dacă la început am avut 7 astfel de oameni în atelier, acum sunt peste 50”, spune Ioan Durnescu, lector dr. la Faculta­tea de Asistenţă Socială, Universita­tea Bucureşti, şi motorul partene­riatului dintre Ministerul Justiţiei, prin Direcţia de Probaţiune, şi o fundaţie elveţiană. În urma lui au rezultat cele două ateliere de lucru din ţară. „Prin această activitate îi determinăm să fie mai responsabili, ştim exact ce au mun­cit şi cât au muncit, iar la final le în­tocmim o fişă de caracterizare”, com­pletează Ga­briel Oancea, şef Ser­vi­ciu Pro­ba­ţiune, Tribunalul Bucureşti.

Bogdan este cel mai rapid dintre toţi. Ajunge să dezasambleze un apa­rat şi în 10 minute. Are 28 de ani şi 6 ani la rând s-a drogat cu heroină, „din cauza anturajului”. Viaţa grea pe care a dus-o, munca de la 13 ani l-au înăs­prit. Pentru doi saci de cupru furaţi, zice el, şi din cauza nenumăratelor amâ­nări, a stat la închisoare un an şi ju­mătate, până ce judecătorii au dat sen­tinţa: 150 de ore în folosul comu­ni­tăţii. Pe jumătate deja le-a isprăvit. Vine la atelier o săptămână da, una nu, pentru că, de când a prins drag de mu­n­ca în construcţii, de-acolo îşi câş­tigă traiul.

S-a obişnuit cu programul, cu analizele pe care trebuie me­reu să şi le facă pentru a demonstra că nu mai ia droguri, cu noua viaţă pe care simte că a început-o. Pragul ate­lie­rului a fost trecut şi de femei. „Una a renunţat”, ne spune Cristina Chiri­lov, şefa centrului de lucru. „Sunt mai re­­ticente, altele au probleme de fami­lie, se confruntă cu violenţa bărba­tu­lui, au copii de crescut şi nu prea dau pe aici. Cazul se întoarce în in­­stan­­ţă. Ceea ce facem aici este o în­cercare de a schimba lucrurile în bine. Decât să stea în închisoare şi să îşi facă planuri cum să mai jefuiască pe ci­neva, e mult mai bine să mun­ceas­că.”

„Singura problemă a modelului împrumutat din Elveţia”, după cum spune Ioan Durnescu, „este lipsa de reciclatori. În România sunt foarte puţini. Noi reciclam doar electrocasnicele şi electronicele, ei reciclează mult mai multe produse. Un avantaj cert este că aici, realizându-se totul manual, nu există poluare şi nici consum de energie.” Cristina Chirilov visează ca pe viitor firele de cupru sau elementele unei tastaturi să se poată transforma în gablonţuri. Bogdan râde când aude de ideea năstruşnică. Deocamdată, el ştie doar atât: „Pentru mine, ce fac acum este o experienţă din care am ce să învăţ. Şi oa­me­nii ăştia cu care dau noroc di­mi­nea­ţa, chiar cu şeful de Pro­ba­ţiune, îmi dau curaj şi speranţa că totuşi, nu sunt un om pierdut!”