Maria, "împărăteasa tuturor românilor": Visul numit România Mare

Regina Maria a României a fost unul dintre aceia care au ţinut coagu­lată ideea de naţiune română şi visul numit "România Mare". În jurnalele sale, dar şi în "Povestea vieţii mele", Regina a lăsat o uriaşă lecţie de dragoste de ţară, pe care, din când în când, ar trebui să o parcurgem pentru a nu uita de unde suntem ca să ştim încotro ne îndreptăm.

"(…) Şi apoi, deodată, s-a hotărât ziua de 1 Decembrie pentru intrarea noastră în Bucureşti. Credinciosul meu prieten Radu Rosetti venise cu o solie din partea generalului Ber­thelot, care stăruia să venim cât se poate de curând, căci ne aşteptau trupele ali­ate, tot atât de nerăbdătoare ca şi po­porul nostru, doritori cu toţii să ne pregătească o primire nemai­po­me­nită. Cu sau fără poduri nu trebuia să mai amânăm sosirea. Apoi în ziua de 30 noiembrie plecarăm din Iaşi(...).

Sâmbătă 17/30 noiembrie 1918: În tren, în drum spre Bucureşti! Am pornit în sfârşit la drum spre Bucureşti. Acum doi ani, exact în aceeaşi zi, fugeam din capitala noastră, pribegi, neştiind încotro mergem. Doi ani, dar ce ani! Cât am îndurat, ce grozave întâmplări, câtă suferinţă, câtă disperare! Nădejdea era ca o lumină ce se făcea din ce în ce mai slabă. Şi totuşi, ne agăţam de ea cu înfrigurare. Niciodată nu m-am învoit cu gândul că eram învinşi, ci numai că fusesem trădaţi din pricina prăbuşirii Rusiei. Nenorocoasa şi îndurerata Rusie!

Şi în timpul acestor doi ani, ce muncă, ce strădanie; o sfâşietoare înşirare de nenorociri, o situaţie de un tragic aproape fantastic şi cu sorocul împotriva noastră. Şi totuşi, când privesc înapoi, nu pot să numesc aceşti doi ani, decât ani mari, căci neîncetatele necazuri sileau pe fiecare om să dea ce e mai bun într-însul, iar dacă n-avea nimic de dat se chema că nici nu trăieşte. Pot să numesc aceşti ani chiar binecuvântaţi, căci m-au apropiat de tot de inima poporului meu, m-au învăţat să nu mă dau în lături de la nici o strădanie, să nu mă tem de nimic, să înving orice slăbi­ciune şi să fiu gata zi şi noapte, la orice eveniment.

Acum s-a sfârşit visul cel rău şi lung, iar visul României Mari s-a întruchipat aievea şi suntem în drum spre casă! Nando se întoarce ca dezrobitorul care a înfăptuit unirea poporului său. Jertfa de sine pe care a făcut-o a fost răsplătită. Numele lui e binecuvântat de toţi, mari şi mici. Minunate cu adevărat sunt căile Domnului, mari şi înfricoşătoare!

La fiece gară, mulţimea nerăb­dă­toa­re, sute de soldaţi, urale furtu­noa­se, muzici, cântări şi fluturatul multor steaguri, o înveselire obştească. Brăila, îndeosebi, primul oraş eli­berat la care am ajuns, era înnebunit de bucurie. La gară am fost aproape striviţi de mulţimea scoasă din  fire de fericire. Inima mi-e plină până la revărsare şi mâine voi putea să îngenunchez la mormântul lui Mircea...

Cotroceni, Duminică, 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918: Ne-am în­tors! Ne-am întors după doi ani lungi de exil. Ne-am întors – nu-mi vine să rostesc cuvântul, dar trebuie totuşi spus, pentru că, indiferent de ce va urma, astăzi acesta este adevărul,

ne-am întors triumfători! Nu spun această cu vreun gând de trufie, ci cu smerenie, ca una ce-ar vrea să cadă în genunchi şi să aducă prinos de mulţumiri. Cum  să încerc să descriu ziua de zguduire sufletească pe care am petrecut-o?

O zi extraordinară lăsăm în urmă, o zi delirantă, extraordinară, de entuziasm descătuşat.  (...) Am fost întâmpinaţi la Gara Mogoşoaia de generalul şi de câţiva ofiţeri francezi şi englezi şi, bine­în­ţeles, de generalii noştri în frunte cu Prezan. (…) Carol intrase călare în oraş, în fruntea regi­mentului său, iar fiicele noastre plecaseră înainte într-o tră­su­ră trasă de patru cai. Noi am pornit cei din urmă, regele cu mine, Ni­cky deoparte şi generalul Berthelot de cealaltă. După noi veneau generalii şi toţi adjutanţii noştri şi astfel trecurăm solemn de-a lungul preacunoscutei Şosele Kise­leff, pe care erau înşirate numeroase trupe; întâi cele franceze şi brita­nice, apoi ale noastre în frunte cu Regimentul meu 4 Roşiori.

(...) În tot timpul războiului nu fusesem niciodată în legătură cu  ar­ma­te aliate, afară de cele ruseşti; iar acestea, la sfârşit, se prefăcuseră în prilej de groază în loc de a ne fi sprijin. La mijlocul drumului ne-a în­tâm­pi­nat un sobor de preoţi în odăjdii strălucitoare; venise să binecuvânteze întoarcerea noastră, steagurile noastre şi ale Aliaţilor. (...)

A doua oprire s-a făcut în Piaţa Vic­toriei. Aici ne-au întâmpinat, du­pă datină, primarul cu pâine şi cu sare, guvernul nostru, numeroşi foşti mi­niştri din toate partidele, corpul diplomatic, precum şi o mulţime de doamne entuziaste care mă acoperiră cu o ploaie de flori(...). După aceasta, urmă intrarea în oraş de-a lungul vestitei Căi Victoria, scumpă ini­milor româneşti. Regele, eu, Nicky şi Berthelot pe acelaşi rând, eram în fruntea trupelor noastre, urmate de aproape de trupele aliate. A fost cu adevărat o triumfătoare reintrare în capitala noastră. Oraşul înnebunise de tot. Aveai impresia că până şi casele şi pietrele drumului strigau urale împreună cu mulţimea.

Peste tot steaguri fâlfâiau la feres­tre, pe acoperişuri, la felinare, şi steguleţe în mâna fiecărui copil. Era o simfonie ameţitoare de roşu, galben şi albastru. Eu(...) puteam pri­vi deasupra capetelor mulţimii, drept în ferestrele caselor şi puteam prinde însufleţirea după fiecare chip, să răs­pund fiecărui zâmbet, să bag de seamă înfrigurarea fiecărui copil şi să simt o apropiată împărtăşire a bu­cu­riei poporului meu. Toate feţele erau întoarse spre noi, şi acele mii şi mii de mâini întinse, parcă îşi luau iar în stăpânire suveranii, de care fu­se­­seră despărţite, timp de doi ani amari.

Bucureştenii cunoscuseră toate grozăviile ocupaţiei sub apăsarea unor asupritori nemiloşi, care împilaseră poporul cu o grea tiranie. Nu mai era omul stăpân pe sufletul său, românul nostru galben la faţă, cu capul plecat, trebuise să se supună soartei lui. Nici un glas nu îndrăznea să se ridice deasupra şoaptei, nimeni nu mai avea dreptul să umble slobod după treburile sale, afară de cei ce intraseră la învoială cu duşmanul; cei credincioşi trăiseră clipe grele.

Iar acum, după aceşti doi ani cumpliţi, ne întoarserăm biruitori în ciuda nenorocirii şi a umilinţei, iar vi­sul de veacuri al României era acum împlinit. Nu e de mirare că-şi ieşise din fire poporul de atâta bucurie, că până şi pietrele de sub pi­cioarele noastre păreau că ne acla­mă şi că se îmbată de gloria în­toar­ce­rii.

Uitându-mă de sus la toate acele feţe întoarse spre mine, mi se părea că citesc în ochii fiecăruia suferinţele prin care trecuse.

Alaiul nostru îşi urmă drumul pâ­nă în piaţa unde se înălţa statuia lui Mi­hai Viteazul, cu sabia ridicată în vâr­ful braţului stâng. Aici, de când ve­nisem în ţară, la 1893, mireasă nevinovată şi plină de dor de ţara ei, fusesem de faţă la defilarea de la fiecare 10 mai, însă niciodată la o paradă ca aceasta în care luau parte armata franceză şi cea engleză. Poporul însoţea cu urale de entuziasm nebun trecerea dezrobitorilor noştri, care veniseră de peste Dunăre, drum lung ca să fie lângă noi în această zi de pomină.

După defilare urmă un Te deum oficiat la Mitropolie. Slujba a fost scurtă, solemnă şi impunătoare; bi­serica întunecoasă era luminată de 1000 de făclii, iar pe când îngenun­cheam ca să înălţăm mulţumiri către Domnul, cântarea unui cor de multe glasuri plutea în valuri deasupra ca­pe­telor noastre. La ieşirea noastră din biserică, înaintă spre noi genera­lul Grigorescu şi în numele armatei ru­gă pe rege să primească bastonul de ma­reşal. (...)"

Iaşi 1/14 noiembrie 1918
(...)Cel mai de seamă eveniment, petrecut în aceste săptămâni de aşteptare, a fost sosirea unei de­legaţii din Transilvania şi Buco­vina, care venise să declare că ţara lor e una cu Vechiul Regat, ţara mamă, sub ale cărei aripi nădăjduiseră totdeauna să se unească cu toţii. Îi primirăm în mod solemn şi salutară pe Regele Ferdinand I şi pe Regina Maria ca pe dezrobitorii lor. Au venit la noi ca nişte copii, care-şi caută părinţii, şi ne-am privit unii pe alţii cu adâncă zguduire, aducându-ne aminte cât era de strivit sub călcâiele duşmanilor, până acum, câtăva vreme, visul nostru de Unire. Memoriul adus regelui din partea Bucovinei suna cum urmează: "Congresul bucovinenilor, înfăţişând azi puterea graniţele ei istorice, cu Vechiul regat Român. Mulţumim atotputernicei pronii cereşti pentru că ne-a fost dat să vedem răzbunată, după o lungă şi dureroasă aşteptare, nedreptatea suferită de ţara noastră acum 144 de ani. Mândri a preaslăvi pe Majestatea Voastră ca pe dezrobitorul nostru şi purtătorul tuturor durerilor noastre, rugăm să fie ocrotiţi sub sceptrul Măjestăţii Voastre, înnodând iar firul rupt de un veac şi jumătate. Fie ca Majestatea Voastră să reînvine fala domniei lui Ştefan cel Mare. Prezidentul Congresului Bucovinei, Iancu Flondor".

Izbânda noastră
"Transilvania, Bucovina până şi Basarabia! România Mare!
Parcă îmi venea ameţeală când îmi dădeam seama de mărinimia soartei. Nu e vorbă, pornise poporul nostru în război cu cântecul pe buze, fiindcă se ducea să lupte pentru visul lui de veacuri, însă între timp se iviseră clipe atât de negre, încât azi aproape că mă temeam să privesc lumina zilei.
Mai era un lucru: izbânda noastră însemna prebuşire şi nenorocire pentru atâţia alţii, încât cu firea mea nu puteam decât să mă înfior la acest gând. Trebuie să se dărâme atâtea state ca să se înfăptuiască Unirea noastră şi aveam destulă conştiinţă ca să mă înspăimânt de hotărârile soartei. (...)"

Lupte, sacrificii, victorie
"(…) S-ar fi putut tot atât de bine să fim noi cei învinşi, căci nu plecaseră şi toate celelalte neamuri în luptă cu încredinţarea că era sfântă cauza lor? Şi chiar dacă s-ar fi înşelat guvernele, regii şi prezidenţii, oşteanul pornise cu bună-credinţă, gata să-şi jertfească viaţa pentru ceea ce învăţase să creadă că e datoria lui pentru patrie. Vai! Şi câte jertfe, ce măcel, câtă moarte! Mai tragice şi cu mult mai tragi­ce decât mormintele celor bi­rui­tori sunt multele morminte ale celor învinşi. Şi s-au luptat vitejeşte, nebuneşte, cu disperare, însă zadarnic. Gândul atâtor vieţi risipite numai pentru a fi în­vin­se la sfârşit, era pentru mine un chin ce îmi întuneca ceasul de triumf. Kaizerul, când era îm­bă­tat de izbândă, strigase cu glas tare că Regele Ferdinand va fi ultimul Hohenzollern care va şedea pe tronul României." Re­ge­le Ferdinand nu spusese ni­mic, însă liniştit şi smerit îşi ur­ma­se calea spinoasă. Azi Wilhem şi fiul său au rămas fără ţară, iar Regele Ferdinand, mo­dest şi leal, e slăvit ca dezrobitor şi e primul rege al tuturor ro­mâ­ni­lor. Cum să nu-mi plec fruntea în faţa minunii celor întâm­pla­te? Prietenii smulşi de la noi în ceasul când a trebuit să fim pă­ră­siţi în voia soartei începuseră să sosească îndată ce s-au deschis graniţele. Fiece revedere era ca o înviere.(...)

Rezoluţiunea Adunării Naţionale
La 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, a fost elaborată Rezoluţiunea Adunării Naţionale, din care spicuim: "I. Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Bana­tul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre; (...) Adunarea Naţională proclamă urmă­toa­re­le: Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la gu­ver­na­rea ţării în proporţie cu nu­mă­rul indivizilor ce-l alcătuiesc; (...) Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, se­cret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la re­pre­zen­tarea în comune, judeţe ori parlament; Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti; Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari (...)". (Luminiţa Ciobanu)