Martor la primul răsărit. Un revelion în stil japonez

Am stat în Japonia şase luni, din octombrie până la sfârşitul lui martie. Mult timp pentru a fi plecat de acasă, puţin timp pentru a vedea Japonia. Am locuit în Nara, vechi oraş imperial, de pe vremea când în România nici măcar de Gelu, Litovoi şi Seneslau nu se auzise încă. Astăzi însă este un oraş cât se poate de modern, chiar dacă, traversând o anumită zonă, cu un ecosistem protejat, te întâlneşti cu căprioarele la tot pasul, poţi să le mângâi, să le hrăneşti, să le vorbeşti... În aceste şase luni, în afară de martie, când primăvara deja se instalase – un martie care a venit însă cu un eveniment care a cutremurat nu doar Japonia, ci lumea întreagă –, am trăit mai mult cu impresia că am parte de o toamnă lungă şi rece. Au existat însă câteva momente magice în care am simţit prezenţa iernii.

În căutarea zeilor
Mai întâi a fost Crăciunul. Greu, fără colinde... Fără steaua care-i călăuzea pe magi. Fără colaci şi mere roşii... Dar, pentru că făceam parte dintr-un program dedicat studenţilor străini, am avut ocazia să văd cum arată sărbătoarea prin alte părţi ale lumii. Dacă noi, europenii, eram cât de cât similari în obiceiuri, altfel stătea treaba cu japonezii, coreenii şi indonezienii. Pentru coreeni şi japonezi, deoarece este o sărbătoare importată, Crăciunul nu are aceeaşi în­semnătate ca pentru noi. De aceea, exact pe dos faţă de Europa, este o zi în care nu stai cu familia, ci ieşi să te distrezi cu prietenii.

Japonia nu e iertată de „febra Crăciunului” şi a moşului bun, dar asta pentru că generaţiilor tinere le place să se distreze. Crăciunul înseamnă o mulţime de decoraţii şi comanda pentru un tort perfect. Pentru Najwa, colega din Indonezia, Crăciunul chiar n-a însemnat decât o felie delicioasă de tort. Însă pentru că trebuia să sărbătorim cumva cu toţii, ne-am hotărât să facem singurul lucru universal valabil: schimb de cadouri.

Adevăratul cadou a fost însă prima ninsoare a iernii care a căzut uşor, cu fulgi mari, în seara de Crăciun. Ne-am bucurat cu toţii, în special Najwa, care nu mai văzuse vreodată zăpadă. Între Crăciun şi Anul Nou am avut un moment de respiro de care am decis să profit. Aşa că am plecat împreună cu Oana şi Charly într-o mică excursie în împrejurimi, căutând temple budiste şi shintoiste. M-am dus întâi la cele mai vechi şi mai mari. Todaiji, unul dintre cele mai vechi temple budiste, m-a uluit. O poartă imensă, străjuită de doi mari zei gardieni, înfiorători la prima vedere.

Am fost şi la Kasuga Taisha, templu shintoist ce adăposteşte zei bătrâni, din primele familii domnitoare ale Japoniei, cele din clanul Fujiwara. M-am abătut apoi de la traseul turistic şi am mers la Akishino-dera, o bijuterie arhitecturală, cu statui ale lui Budha datând din aceeaşi perioadă cu răspândirea religiei în arhipelag. Dar ce m-a impresionat pe mine cel mai mult a fost grădina ce împrejmuia templul, un loc magic, acoperit cu muşchi, plin de veveriţe şi copaci bătrâni. Şi aici mi-am dat seama de ce prezenţa zeilor japonezi este atât de puternică în temple: pentru că numai acolo unde slălşluiesc zeii ar putea exista atâta măreţie ca la Todaiji, atâta pace ca la Kasuga Taisha şi atâta magie ca la Akishino-dera.

Revelion în stil japonez
De Anul Nou, nici vorbă de petrecere zgomotoasă şi artificii. Pentru japonezi, Anul Nou este cea mai importantă sărbătoare din an, aşa că totul trebuie făcut ca la carte. Înainte cu câteva zile, se face curăţenia casei. Camera mea era mică, aşa că nu a durat foarte mult. Toate neînţelegerile şi datoriile trebuie socotite până în ajun, pentru a putea începe din nou din ianuarie cu forţe proaspete. Tocmai ce luasem banii de bursă, aşa că nici aici nu au fost probleme. Pentru a mulţumi oamenilor care mă ajutaseră sau fuseseră alături de mine în anul ce tocmai se încheia, trebuia să trimis nengajou, mici cărţi poştale ce ajung la destinaţie de 1 ianuarie, cu urări de bine şi mulţumiri. Nu prea ştiam adresele prietenilor, aşa că am recurs la simple mesaje pe telefon.

Marina şi Hitoni, peieternele mele de suflet, au fost încântate. Mâncarea tradiţională, osechi ryori, nu trebuie să lipsească. Acum aici au fost ceva probleme. De regulă, osechi ryori se pregăteşte acasă sau se cumpără din magazin gata făcută, în ziua de ajun. Pentru că nu ştiam să o prepar, varianta cu pregătitul acasă pica din start, iar de pachetele de la magazin nu aveam bani. Aşa că am făcut un compromis: am ieşit în oraş şi am mâncat de la standurile amplasate peste tot în centru câteva dintre felurile tradiţionale (nu ştiam atunci că peste câteva zile urma să fiu invitată chiar în casa marelui templu Todaiji, pentru a gusta din aceste preparate speciale).

O dată ce se apropia miezul nopţii, am decis să fac ceea ce toţi japonezii fac de Anul Nou: să merg la templu. La Todaiji, templu budist, au avut loc mai multe evenimente spectaculoase. Am ales să particip la două: joya no kane sau lovirea de 108 ori a unui clopot imens pentru eliberarea de cele 108 păcate ale omului, şi dezvelirea lui Budha. De regulă, statuia marelui Budha de la Todaiji stă închisă în clădirea sa imensă, intrarea făcându-se pe o poartă laterală. De Anul Nou însă, ferestrele din dreptul feţei lui Budha se deschid, la fel ca şi porţile centrale, şi oricine poate intra şi se poate ruga. A doua zi, desigur, am fost la templul shinto şi m-am rugat zeilor pentru un an mai bun, ca orice japonez...

Un joc străvechi
Dar iarna japoneză, cu provocările ei, nu se încheia o dată cu Revelionul. Mi-a rămas pregnantă amintirea unui festival organizat la templul shintoist Hiraoka din Osaka. În dimineaţa zilei de 16 ianuarie, pe un ger cum rar mi-a fost dat să simt în călătoria mea în Japonia, am coborât din tren şi am mers să văd un sport pentru mine atât de nou şi de surprinzător, pentru japonezi însă foarte vechi.

Uimitor, mi s-a părut de la început atât de familiar. Pentru că era... fotbalul secolului zece: kemari. La curtea imperială de la Kyoto, în plină perioadă clasică, curtenii se amuzau jucând, de Anul Nou, printre alte jocuri, kemari. Deşi destul de ritualizat, jocul seamănă mult cu iubitul nostru fotbal. Balonul este rotund, făcut din piele de căprioară. Un număr par de jucători se aşază în cerc şi trimit mingea de la unul la altul, lovind-o numai cu piciorul drept, în timp ce strigă cuvinte specifice, aproape onomatopeice. Interesant a fost însă nu jocul în sine, ci ritualul din spatele lui. Ca şi în vechime, jucătorii au purtat kimonouri vechi, cu pantaloni largi şi mâneci lungi.

Ca şi atunci, mingea a fost adusă pe o ramură de prun înainte de a fi pusă în joc, cu scopul de a chema primăvara. Ca şi în veacurile de demult, kemari nu a avut un învingător, ci a fost jucat doar pentru a se bucura sufletul.

Soarele răsare mai strălucitor
Anul 2011 nu a fost unul dintre cele mai bune din istorie, dar parcă pentru Japonia lucrurile au stat mai prost decât pentru noi, ceilalţi pământeni.
Mai întâi, în 11 martie, japonezii s-au confruntat cu un cutremur devastator de 9 grade pe scara Richter, urmat imediat de un tsunami ce a măturat kilometri întregi de ţărm şi care a defectat o centrală atomică, atrăgând după sine un mare pericol radioactiv. Un triplu dezastru ce a zguduit nu numai Japonia, ci lumea întreagă. Zeci de mii de oameni au murit sau au fost daţi dispăruţi, iar pagubele materiale au adus pierderi de milioane de dolari.

Au urmat apoi alte probleme: sezonul ploios de primăvară a adus cu el şi inundaţii în mai multe locuri din ţară, pentru ca apoi acelaşi fenomen meteorologic extrem să se repete şi în toamnă. Şi tocmai în acest moment de adâncă îngrijorare a venit Anul Nou, noul început.

Şi aşa cum, după cutremur, sinistraţii au văzut speranţă în florile de prun şi de sakura, tot aşa şi de Anul Nou ei văd speranţa în primul răsărit de soare al noului an. În Japonia, acesta are o semnificaţie specială, simbolizând un moment de reînviere a spiritului şi prevestind cum va fi anul următor.

Şi tocmai în Tohoku, regiunea afectată de cutremur, soarele a strălucit mai puternic ca niciodată, fiind de un portocaliu strălucitor. În prefectura Iwate, oamenii chiar au aşteptat cu nerăbdare răsăritul soarelui de după pinul, numit acum „miraculous”, singurul rămas din miile de pini din apropierea plajei Takata Matsubara – cândva un monument natural protejat de UNESCO, doborât însă după ce a fost lovit de tsunami.

Cei din Kyoto au serbat şi ei noul an printr-o tradiţie veche de secole:  Harutahajime – un joc de cărţi ce datează din secolul al X-lea şi care se învârte în jurul poeziilor clasice. O tânără de 22 de ani, participantă la eveniment, a declarat că a purta un kimono ce simbolizează moştenirea japoneză, la început de an, o face să simtă că se regăseşte pe sine, ca japonez.