Nebunii de pe stradă

Viorica a stat ani fără buletin, pentru că miroase urât. Un bărbat bolnav de Alzheimer şi-a pierdut pensia când a uitat să se prezinte la Comisie; nu are casă şi nici prieteni care să-i aducă aminte. Ciprian, schizofrenic şi pelerin pe străzi, e prieten "doar cu Dumnezeu". La fiecare două zile, echipa psihiatrică mobilă găseşte în Bucureşti un alt om fără adăpost care e bolnav psihic.

Sunt pierduţi într-o lume pe care nu o mai înţeleg, o lume care şi-a schimbat contururile în clipa când au fost obligaţi să trăiască zilnic într-o casă fără ziduri. Praful, ploaia şi ninsorile s-au ascuns în hainele lor, până au devenit parte din ele, miros, frică de semeni, neîncredere, disperare. Pentru că sunt bolnavi, sunt excluşi de două ori: o dată pentru că stau în stradă şi o dată pentru că sunt agresivi, paranoici, imposibil de suportat. Ei n-ar putea niciodată să-şi găsească un loc de muncă. Ar trebui să fie internaţi, dar spitalele sunt pline.

Din mai 2007, echipa psihiatrică mobilă a organizaţiei nonguvernamentale Samusocial merge pe străzi şi încearcă să-i ajute. Cu medicamente, cu o intervenţie mai hotărâtă la secţiile de Poliţie, pentru un act de identitate sau cu un sac de dormit şi o supă caldă.

"IEŞIM, CA PORCII LA COCINĂ, PE STRĂZI"
"Ea o fi?" Şoferul a văzut-o de mai multe ori acolo, iar asistenta şi doctoriţa au hotărât să o caute. "Mă numesc Maria. Fata mea a fost omorâtă de Râmaru. Sunt donator de sânge." "Alcool de ce beţi?" "Dorm în stradă, dar azi am fost la bloc, în Berceni. Plec pentru că mă bate, mă înjură, mă dă cu capul de pereţi. Am reumatism şi ceva pe sistem nervos. Un psiholog aş vrea." "Încercăm să vă ajutăm. Veniţi la noi la cabinet!" Doctoriţa îmi explică apoi: "Are o tulburare organică. Era băută, o să ne lămurim pe parcurs dacă ea are de fapt unde să doarmă sau nu".

"Dacă nu venim la analize miercuri la 3:00, cică ne dă afară din adăpost. Ei nu se gândesc că avem şi noi treburi?", se miră Costel, un bărbat care îşi trăieşte fiecare clipă în stradă. Acolo, în faţă la sediul Samusocial, stătea şi Gica, o femeie de 57 de ani care s-a enervat când am început să-i pun întrebări; apoi dintr-odată a devenit calmă, înţeleaptă: "Cerând de la un om, înseamnă că-l obligi. Am şi eu copii, dar nu aştept nimic de la ei. Monica, fata mea, se ascunde de mine. Tineretul e de o nesimţire crasă şi infernală".

Gica e schizofrenică, îi înjură la fiecare zece minute pe ţiganii care umblă să o fure, dar nu atât de bolnavă încât să nu îşi mai perceapă mizeria propriului trup. "Ieşim, ca porcii la cocină, pe străzi. Se poate ajunge la o hepatită epidemică, pentru că nu avem unde să ne spălăm. Am vorbit cu o doamnă de la ICRAL, am întrebat-o de ce nu ne dă şi nouă case. Mi-a zis: «Decât să avem datornici, mai bine ţinem casele goale»."

În acea zi, maşina echipei psihiatrice mobile, din care fac parte Valentina Păun, asistent medical şi social, şi Lelia Lăcătuşu, medic psihiatru, a oprit mai întâi în Ferentari, lângă un părculeţ. Pe o bancă, lângă o cergă albă, stătea Viorica, o fată de 20 de ani. Viorica şi atât, pentru că nu-şi mai aminteşte celălalt nume pe această bancă pe care doarme de o săptămână. O femeie de la blocurile vecine a apărut şi ea în parc: "Bună ziua, ce mă bucur că aţi venit, ce prompţi aţi fost! Am sunat şi la Poliţie şi la Patriarhie, dar nu s-a arătat nimeni".

A mai trecut pe acolo şi o altă vecină, cu o plasă în care îi adusese Vioricăi hainele pe care i le spălase. Şoferul îi oferă fetei o supă caldă; ea urcă în spate, lângă Gica. Gica o întreabă: "N-ai pâine?". "O mănânc goală!" "Hai că îţi dau eu pâine", spune femeia mai în vârstă. Din trusa ei de supravieţuire, alcătuită din pungi peste pungi, nu lipseşte niciodată un colţuc de pâine. Şi nici un grăunte de milă.




"NICI UNUL NU ÎMPĂRĂŢEŞTE LUMEA ASTA!"
"Pe timpul lui Ceauşescu lucram la fabrica de ciocolată, împachetam ciocolăţele", spune femeia cu tandreţe, pipăind în amintire cu vârful limbii un gust uitat. Viorica suferă de "deteriorare cognitivă" şi ia neurotrofice. De douăzeci de ani locuieşte în stradă. Asistenta socială povesteşte: "Ca să îi facem act de identitate Vioricăi am căutat pe net o stradă şi un număr care să ţină de secţia de Poliţie unde era arondat domiciliul ei anterior. Încercăm să nu îi lăsăm să devină dependenţi de noi şi îi trimitem mai întâi singuri la Poliţie.

La Secţia 10 au dat-o afară, pentru că mirosea urât. Nu e în interesul Poliţiei să le facă buletine, pentru că apoi pot cere de la Primărie locuinţe sociale". Viorica se adună în pufoaica galbenă, îşi ia bastonul în care se sprijină de cinci ani, de când i-a degerat un picior, şi se îndreaptă spre un loc zis în acea seară "acasă".

Schizofrenie paranoidă. Diagnosticul lui Ciprian. "În ultima vreme şi-a aruncat medicamentele. Poate vocile i-au spus să facă asta", zice Lelia Lăcătuşu, medic psihiatru. Ciprian a fugit de sărăcia din Vaslui şi a plecat să-şi găsească un serviciu. "Am lucrat în aprilie în construcţii, când Băsescu a făcut criza financiară cu hoţii pe faţă. Cât poţi să moşteneşti pământul ăsta, că l-am văzut pe unul la 30 de ani în sicriu?! Nici unul nu împărăţeşte lumea asta! Omul e un animal. M-a luat boala asta, pentru că e nasol, n-ai unde să dormi. Ce să fac? Eu, dacă nu am ţigări, îl bat pe unul, îl omor, sunt nebun."

Psihiatrul spune că Ciprian nu e aşa de periculos pe cât se prezintă el însuşi. Rareori, cei de la Samusocial au fost ameninţaţi de oamenii pe care încearcă să îi ajute. Asistentei i s-a întâmplat o dată, când era la cabinet. A fost ameninţată cu un cuţit de un bărbat nemulţumit că nu i se face buletinul mai repede.

În nopţile în care îşi caută somnul pe scări de bloc sau pe o bancă în parc, oamenii bolnavi visează. Costel vrea să aibă o cameră unde să deschidă un televizor, aşa cum nu i s-a întâmplat nici măcar într-o noapte din cei 30 de ani ai săi. Gica ar vrea să se căsătorească, să uite de bărbatul ei care "adera la rău", adică nu era niciodată de acord cu ce zicea ea. Viorica speră să-şi găsească un loc de muncă.

Cei de la Samusocial nu îşi fac prea mari iluzii. Ei ştiu că incidenţa bolilor psihice la persoanele fără adăpost e mai mare decât la populaţia generală, adică de la 25% până la 80%, şi că lucrurile nu se pot schimba în bine "fără ca situaţia să fie monitorizată adecvat şi fără să existe nici un serviciu de asistenţă specializat în Bucureşti". Tot ce pot să facă Lelia şi Valentina este să încerce să uşureze măcar un pic suferinţa acestor oameni de pe stradă.


Studiu
În perioada decembrie 2008-noiembrie 2009, Samusocial - Serviciul de Ajutor Mobil de Urgenţă Socială România -, organizaţie nonguvernamentală înfiinţată în ianuarie 2004, a realizat "Studiul indicatorilor de sănătate mintală în rândul populaţiei fără adăpost din Bucureşti". Echipa psihiatrică mobilă a diagnosticat în perioada studiului 329 de persoane, din care a tratat 311.

În studiu au intrat 100 de persoane, din care 40 femei şi 60 bărbaţi, cu vârste cuprinse între 19 şi 71 de ani. Motivele pentru care au ajuns în stradă sunt conflictele familiale, divorţul, evacuarea, pierderea locului de muncă, neplata chiriei, plecarea de acasă pentru găsirea unui loc de muncă. 56 dintre ei şi-au pierdut casa din cauza afecţiunii psihice, 27 s-au îmbolnăvit din cauză că au ajuns în stradă, fără legătură între ele - 9, nu se poate preciza - 8.

Cele mai frecvente diagnostice sunt cele de schizofrenie - 56%. Urmează cei care suferă de depresie; starea lor se poate ameliora cu tratamentul adecvat, dar dispare când se realizează primii paşi spre reintegrarea în societate. Adică atunci când îşi fac acte, când sunt primiţi într-un adăpost, când îşi găsesc un loc de muncă.