Noi nu vrem să fim geniali

E NICHITA ● "Cu cât cunosc mai mulţi oameni, cu atât îmi iubesc mai mult câinele"
Ea este şi atât. Foarte multă lume spune că ea este nu-ştiu-cum şi nu-ştiu-ce. Dar foarte multă lume nu ştie că, în spatele fericirii ei abandonate încă dinainte de a se naşte, ea s-a hrănit cu furie şi cu durere. Despre ea se ştie exact ceea ce nu trebuie. Şi anume: NEESENŢIALUL.


Am luat o lupă şi am privit-o insistent, cât am putut de mult. Până mi s-a strivit irisul de obrazul ei şi încă şi mai mult de atât am privit-o. Lupa aceasta mi-a amplificat trăsăturile fiinţei ei în care am văzut că radiază un fel special de bucurie. Ea spune lucrurilor pe nume în următorul fel: tranşându-le brusc şi fără milă, contorsionându-le şi storcându-le până ce nu mai pot. Ea spune despre sine că. Două puncte, urmate de nişte ghilimele. "Pe măsură ce cunosc mai mulţi oameni, cu atât îmi iubesc mai mult câinele. Câinele nu te trădează niciodată. Omul te minte, omul te-nşală, omul te trădează. Nu ştii la ce să te aştepţi de la el. Pe când un câine... un câine te iubeşte necondiţionat."


ÎN DEFENSIVÅ. Chircită împreună cu decepţiile ei, îşi construieşte securitatea interioară pe baza unor trăiri prea puţin manifeste. Cu adevărat manifest în fiinţa ei – dispoziţia omenească de a primi afecţiune şi a o dărui înapoi. "Sunt fericită, mă simt împlinită." Sancţionează apoi lipsa de măsură a societăţii, care, orbită de propria-i vanitate, se grăbeşte să siluiască realitatea, trimiţând-o, abject, într-un irecuperabil derizoriu. De aceea şi-a pierdut încrederea în oameni: "Nu există prieteni". Oamenii au rănit-o de prea multe ori şi de aceea a ales să se poziţioneze, faţă de ei, într-o continuă defensivă atunci când vorbeşte despre nedreptăţile vieţii: "Dacă, aşa cum ne-a învăţat Mântuitorul, îmi iubesc duşmanii, iar ei mă rănesc, eu atunci ce să mai fac? Sunt şi eu om".

Deşi pare ofensivă, nu e. Ofensivitatea ei e doar aparentă. Şi această ofensivitate aparentă nu face decât să-i mascheze defensivitatea. "Am crescut singură şi m-am întărit. Dumnezeu m-a întărit şi El. Eu ştiu ce înseamnă suferinţa, iar celor care mă jignesc le răspund că, înainte să se repeadă la mine să mă muşte, ar face bine să se uite mai adânc în ei înşişi. Oamenii mă judecă fără să ştie prin ce am trecut. Nu e corect aşa. Mai întâi trăieşte cum am trăit eu, suferă cum am suferit eu, ridică-te cum m-am ridicat eu, şi apoi îndrăzneşte să-mi vorbeşti urât. Vezi-ţi mai întâi lungul nasului."


DUMNEZEU. "Nu poţi face nimic fără Dumnezeu. Dacă n-am încredere în Dumnezeu, apoi nu mai am încredere în nimeni. Dumnezeu m-a ajutat să mă ridic atunci când nimeni altcineva n-a făcut-o. Dumnezeu m-a întărit. La El mi-a fost scăparea. El m-a trecut peste necazuri. Fără El, acum nu ştiu unde eram. Dacă oamenii te părăsesc, Dumnezeu n-o face niciodată." Cel mai bine se regăseşte în biserică. În faţa icoanelor devine o tăcere colosală, apăsată de aripa binecuvântată a unui înger nevăzut.

O doamnă ne opreşte pe stradă şi insistă s-o pupe. "Are acea inteligenţă nativă", zice. "O admir foarte mult. E o luptătoare, domnule. Şi-o curajoasă."

Mă strânge protector de mână şi-mi spune să nu-mi fie frică de nimic atâta vreme sunt cu ea. Gestul probează nevoia ei de a-şi manifesta afectivitatea şi un început timid de a-şi împărtăşi din secretele fiinţei ei descompuse de suferinţă. "Ce-a fost a fost. Nu mai vreau să mă mai gândesc la trecut. Ce contează acum pentru mine e prezentul şi viitorul. Trebuie să muncesc să-mi construiesc viitorul. Cum mă văd peste zece ani? Peste zece ani mă văd cu un soţ şi un copil, uniţi în Dumnezeu. Altundeva unde să mă văd? Decât cu Dumnezeu... Nimic, nimic nu-i e posibil omului fără El." Mărturiseşte că citeşte cu abnegaţie din Psalmi, şi că asta e lectura ei preferată. "Mă linişteşte şi mă şi construieşte." Funcţionează, aşadar, după principiul ziditor al cuvintelor. Dacă un cuvânt nu te construieşte, un cuvânt nu există.


SINGUR PRINTRE STRÅINI. "Mulţi oameni nici măcar nu-şi dau seama ce înseamnă să fii copil şi să nu ştie nimeni de ziua ta de naştere. Mă uit la copiii ăştia cărora părinţii nu mai ştiu ce cadouri să le mai facă. Mie nu mi-a zis nimeni măcar o dată «La mulţi ani!» când eram copil. Şi poate că simţeam nevoia unei mângâieri. Ştii tu cum e să nu-ţi facă nimeni ziua de naştere?"

Mă gândesc la viciile "de fabricaţie" ale societăţii în care trăieşte. O societate care se delimitează ab initio de tot ceea ce nu i se potriveşte perfect, ca într-un puzzle. Dacă o piesă, una singură, nu i se repartizează perfect, o elimină cu dispreţ şi fără milă. Dar, vorba Poetului: "Mă uit pe cer şi văd un vultur marin, dar poate că el se uită pe pământ la mine şi vede un vultur marin". O societate care nu înţelege că semeţia ei e ucigătoare de suflet. O societate care se autoconsumă, încet şi ireversibil, digerându-şi avid neputinţele din zerul acru al urii şi intoleranţei. O societate care ştie să arunce fără să mai pună ceva în loc. O societate care distruge impulsiv şi fără discernământ. Uneori, oamenii sunt nişte leucocite zăpăcite.

Nichita merge mai departe.