Noi scriem cu î din i

ATITUDINE ● Excesul de zel a bătut logica şi a schimbat gramatica
În 1993 ne-am trezit cu noi reguli ale Academiei Române: "De azi scriem cu î din a!", ni s-a spus.Şi ne-am conformat. Ba, mai mult, eu nu mai sînt, nici ei nu mai sînt, nici ele nu mai sînt. Toţi sunt! Pentru că aşa vor academicienii. Chiar dacă nu lingviştii din Academie au hotărît schimbarea. Noi ne opunem!

ATITUDINE ● Excesul de zel a bătut logica şi a schimbat gramatica
În 1993 ne-am trezit cu noi reguli ale Academiei Române: "De azi scriem cu î din a!", ni s-a spus.Şi ne-am conformat. Ba, mai mult, eu nu mai sînt, nici ei nu mai sînt, nici ele nu mai sînt. Toţi sunt! Pentru că aşa vor academicienii. Chiar dacă nu lingviştii din Academie au hotărît schimbarea. Noi ne opunem!


La 14 ani de la schimbarea impusă de Academia Română, Jurnalul Naţional a hotărît să revină la scrierea cu î din i şi forma de indicativ prezent a verbului "a fi", "sînt", la persoanele I singular şi a III-a plural. Demersul nostru este susţinut de lingvişti şi de logică, împotriva regulilor aberante care au dus la scrierea cu î din a şi "sunt". Printre ultimele dorinţe exprimate de George Pruteanu a fost aceea de a se reveni la vechile reguli. Mai bine mai târziu decît niciodată.


"SOLDAŢII" LIMBII. Deşi s-a impus regula Academiei, nu toţi s-au supus. Formele de indicativ prezent ale verbelor din limba română vin toate din conjunctivul prezent al limbii latine, deci forma "sunt" nu se justifică. "Sînt" din română vine din latinescul "sint" de la conjunctiv, nu din "sînt" de la indicativ. Cît despre cuvintele pe care le scriem cu î din a şi care ar fi fost "bolşevizate" prin î din i, le putem aminti celor care susţin teoria că doar cîteva s-au format prin închiderea vocalei "a" la "î". Avem multe cuvinte provenite din slavonă, maghiară, bulgară, greacă şi chiar din latină care conţin î provenit din i, nicidecum din a. Unul dintre combatanţii î-ului din a este şi astăzi Romulus Vulpescu, cel care a avut grijă să ne amintească în nenumărate rînduri că nu sîntem obligaţi să ne supunem unei reguli aberante. "Reforma ortografică din martie 1993 (intrată în vigoare în ianuarie 1994), propusă în 1992 de Academia Română care i-a stabilit normele pentru limba noastră, recomandă, în esenţă, generalizarea scrierii cu «â». Deşi prezentată drept «lege», hotărîrea este numai o recomandare, de conţinutul căreia se poate ţine sau nu seama: în consecinţă, respectarea ei nu este obligatorie", scria omul de cultură în "Nota liminară" a cărţii sale de "rime", "Vechituri & Novitale", republicată anul trecut. "Avînd o formaţie filologică (limba şi literatura română: licenţă dobîndită în 1995, la Universitatea din Bucureşti), nu accept această reformă şi scriu şi astăzi cu «î», cum am făcut-o din 1953 încoace, admiţînd, întocmai ca majoritatea lingviştilor profesionişti, scrierea cu «â» doar în cazul particular al numelui propriu «România» (cu întreaga familie de cuvinte)", îşi argumentează protestul Romulus Vulpescu în aceeaşi scriere.


VINOVĂŢIE. Poetul îi condamnă pe toţi cei care au făcut posibilă schimbarea regulii, fie şi prin abţinere. "Sînt extraordinar de încîntat că pentru prima oară în viaţa mea un demers al meu de interes public este îmbrăţişat de un mare cotidian. Nici un lingvist serios nu a cedat la această... nici nu ştiu cum s-o numesc! E o prostie! În cazul acesta şi abţinerea e tot o vină. Pentru un necunoscător nu e ceva important. E o nenorocire ce s-a întîmplat. Sistemul editorial s-a dat peste cap, la fel şi învăţămîntul. Modificarea a avut repercusiuni la care nici nu te aşteptai", spune Romulus Vulpescu. Totul a pornit de la un soi de exces de zel al celor care şi-au dorit cu orice preţ o schimbare prin care să justifice şi la nivel lingvistic trecerea într-o nouă etapă a culturii române. Numai că, aşa cum legea gravitaţiei nu poate fi schimbată de cîte ori se răstoarnă un sistem politic, modificarea regulilor gramaticale este la fel de aberantă dacă are la bază această motivaţie. "Cum ar fi să decidem noi schimbarea regulilor din matematică? Ar cădea podurile şi clădirile peste noi. Dar cînd vine vorba despre limbă, toţi pot să-şi dea cu părerea. În ţara asta toată lumea se pricepe la lingvistică şi la fotbal", spune, cu umor, Romulus Vulpescu. S-a spus de nenumărate ori despre noi, românii, că exagerăm de dragul exagerării. Că sîntem "mai catolici decît Papa" şi încercăm cu orice preţ să ieşim în evidenţă prin ceea ce facem.

TESTAMENT. George Pruteanu dorea să se scrie cu "î" şi cu "sînt"

ISTORIA "SUPRACORECTITUDINII". Dacă demersul Şcolii Ardelene şi toate exagerările cărturarilor de atunci au fost justificate de nevoia de cucerire a integrităţii naţionale, schimbarea pe care a făcut-o Academia Română după decembrie ’89 nu are nici o bază. Dar are o istorie cel puţin stranie. Aproape un banc: "Regulile ortografice din ’65, care au fost acuzate că au «bolşevizat» ortografia – ceea ce este o tîmpenie! – uniformizează folosirea lui î, cu o singură excepţie – România, cu familia de cuvinte. Iar regulile din ’93 impun sute de excepţii, mărind numărul derogărilor de la norma recomandată chiar de Academie. Orice om de bună credinţă înţelege deosebirea între o regulă unitară, care prevede o singură excepţie, şi o regulă aleatorie, care autorizează sute de excepţii", explică Romulus Vulpescu. Omul de cultură aminteşte faptul că şi ideea de latinitate pe care trebuie s-o arătăm cu orice preţ este un fals. "Păi «rîpă» vine din limba latină, din «ripa», la fel «rîu», din «rivus». Lasă că «fîntînă» vine de la «fontana», cu «o» închis. Şi francezii au vrut să facă o nebunie, dar în final a învins logica. Ortografia noastră este fonetică. Poate părea ciudat ca într-o ţară în care se moare de foame – la propriu! – ne zbatem pentru o problemă de scriere, dar nu putem să-i lăsăm pe unii să-şi bată joc de limba română cum vor", comentează Romulus Vulpescu excesul de zel al academicienilor care au schimbat gramatica.