Nu există oficial tortură. Există însă torturaţii

România a fost ştearsă de pe lista ţărilor unde se practică tortura. Statul român are însă de îngrijit rănile a 100.000 de victime ale torturii din închisorile comuniste, de suferinţa cărora este vinovat. Şi nu o face. Se preocupă de asta o fundaţie privată, cu bani din străinătate.

Bătrânul Valeriu Gudana, masiv şi cioturos, păşeşte prin casă ca pe jar, parcă strivit de propria greutate. Deasupra, la etaj, stă o pensionară, fostă gardian în închisorile comuniste. El, fost deţinut politic, ştie că vecina de sus îl aude cum îşi târşâie picioarele stâlcite în bătăi şi nu vrea să-i procure plăcerea de a mai auzi şi acum mersul acela împleticit al deţinutului ieşit de la interogatoriu. Vecina i-a zis în faţă că nu se teme, că nu va păţi nimic. Nu s-au întâlnit în puşcărie, dar stau acum în aceeaşi casă, ea deasupra şi el dedesubt, ea cu pensie mare, el abia trăgându-şi sufletul de la o zi la alta.

Caută nişte poze pe care nu mai ştie pe unde le-a pus. Sau nu vrea să-şi amintească fiindcă acele fotografii, legate lanţ una de alta, îi evocă violent bătăile metodice de la Securitate, la interogatoriu, apoi ciomăgeala din cele vreo şapte-opt puşcării prin care şi-a risipit tinereţea şi sănătatea. După 50 de ani, bătăile la tălpi încă îi mai dau, noaptea, dureri atroce şi coşmaruri. A fost bătut zilnic, timp de patru luni, ca să semneze o declaraţie. Şi n-a semnat.

Când în sfârşit găseşte relicvariul - o cutie de carton dosită în şifonier - , înşiră pe masă un lanţ de imagini: în primele apare el, tânăr ofiţer de marină, zâmbind pe sub mustăcioară; la celălalt capăt, tot el, la ieşirea din închisoare - tuns zero, îmbătrânit, cu privirea înspăimântată a unui animal hăituit, chinuit.

PE CULMILE CRUZIMII
Fostul ofiţer e doar unul dintre cei aproximativ 100.000 de deţinuţi politici încă în viaţă. Şi unul dintre cei 2.000 de pacienţi care trec anual pragul Centrului medical pentru reabilitarea victimelor torturii. Singurul de acest fel din România.

Centrul a fost înfiinţat în 1992 de doctoriţa Camelia Doru, preşedinta Fundaţiei Icar. Atunci nimeni nu vorbea deschis despre cruzimea anchetatorilor şi a gardienilor din închisorile comuniste. Foştii deţinuţi tăceau fiindcă nu voiau să-şi amintească de calvar. Iar celorlalţi un sentiment de vinovăţie le încleşta gurile. Abia după ce au început să apară memoriile carcerale s-a văzut că, aşa cum spune doctoriţa Camelia Doru, "nimic n-a perfecţionat omenirea mai cu metodă decât tortura".

Un bolnav torturat mai de mult sau mai recent nu e la fel ca un pacient obişnuit. Şalele îl dor altfel pe cineva care a fost torturat decât pe unul care a căpătat boala muncind. Dinţii scoşi cu cleştele, chiar dacă au fost înlocuiţi cu alţii, continuă să doară. Durerea e altfel fiindcă aceşti bătrâni ignoraţi, care îşi mai adaugă o zi la bătrâneţi înghiţind farmacii întregi, au suferit pe nedrept şi în chip înfiorător. A trata un asemenea pacient nu e la îndemâna oricărui medic. E o disciplină specială, o interfaţă între medicină şi drepturile omului, aproape necunoscută la noi.

UN PAS SPRE REINTRAREA ÎN ISTORIE
Camelia Doru a trebuit să înveţe din mers, de la partenerii occidentali ai Fundaţiei Icar, cum trebuie tratat un bolnav torturat cândva. Pacienţii se închid în tăcere. Nu vor să-şi amintească. Apropierea de ei trebuie făcută cu răbdare şi cu tact. Nici unul nu mărturiseşte mai devreme de doi sau trei ani, alţii abia după şase-şapte ani au rupt baierele memoriei şi i-au povestit psihoterapeutului prin ce au trecut. Iar fără această asumare a suferinţei, tratându-l ca pe un pacient oarecare, omul acela nu va putea fi niciodată pe deplin vindecat. Pacienţii centrului medical primesc gratuit toate medicamentele. Pe bani donaţi de fundaţii străine. Însă şi aceşti bani vor înceta să mai vină, fiindcă sponsorii străini spun că este de datoria statului, fiindcă statul i-a nenorocit, să plătească tratamentul cu totul special al victimelor. "Acestor oameni statul ar trebui să le ofere gratuit şi fără nici o restricţie medicamentele cele mai noi şi mai eficiente, aşa cum sunt prescrise ele de medicul curant", spune Camelia Doru. "Ar fi o minimă reparaţie şi un prim pas făcut pentru reintrarea noastră în istorie."

ÎN CELULĂ CU MAMA DEZBRĂCATĂ
Centrul medical există pentru că există tortură. În afara foştilor deţinuţi politici, cei 50 de angajaţi ai Fundaţiei Icar - medici de toate specialităţile, psihologi, jurişti - mai întâlnesc din când în când şi câte un pacient torturat în zilele noastre. Înaltul Comisariat al ONU pentru Prevenirea şi Combaterea Torturii a scos România de pe lista ţărilor unde se practică tortura, dar tot mai apare câte un caz. Pentru unii anchetatori, lipsiţi de abilitate, bâta şi pumnul au rămas singurele instrumente cu care obţin o mărturie. Însă, de cele mai multe ori, victimele, înfrânte, umilite, aleg să tacă.

Semnele cele mai zguduitoare ale torturii din zilele noastre se văd cel mai bine la refugiaţii din ţări precum Irak, Iran, Afganistan, Somalia, Turcia, Ruanda, Zimbabwe etc. Investigaţiile efectuate la Centrul medical pentru reabilitarea victimelor torturii au demonstrat că 10% din cei refugiaţi în România au fost torturaţi, chiar dacă nu prezentau semne evidente. "Există metode de a tortura pe cineva fără să fie lăsate urme pe corp. Imaginaţi-vă ce răni apar în conştiinţa unui tânăr care este închis într-o celulă cu mama lui dezbrăcată! Uneori şocul este atât de puternic, încât aceşti oameni, chiar dacă dovedirea torturii i-ar ajuta să obţină statutul de refugiaţi, refuză să vorbească", spune juristul Ştefan Leonescu de la Consiliul Naţional Român pentru Refugiaţi.

Metode de tortură raportate de refugiaţi
Arderea cu ţigări * Privarea de somn * Suspendarea în poziţii contorsionate * Bătăi cu vergi, cabluri etc. pe spate, la tălpi, peste urechi, ochi etc. * Arderea cu fierul roşu * Suspendarea de ventilatoarele rotative din tavan * Administrarea şocurilor electrice în zona organelor genitale şi nu numai * Violul, violul colectiv, repetat * Zdrobirea oaselor * Refuzul hranei şi al apei * Izolarea prelungită * Ameninţarea cu moartea sau violul asupra membrilor familiei * Întinderea forţată a membrelor cu bare şi cătuşe * Umilirea publică * Strivirea testiculelor * Frecarea pielii cu insecticid * Smulgerea unghiilor * Introducerea forţată a obiectelor în rect * Întinderea excesivă a coloanei vertebrale * Folosirea unui scaun care se lasă pe spate pentru a asfixia victima sau pentru a-i fractura coloana * Obligarea victimei să-şi bată prietenii sau rudele ori să asiste la torturarea acestora * La 98% din fetiţele somaleze li se taie clitorisul şi labiile, iar vulva este cusută.

"În accepţia ONU, prin tortură se înţelege provocarea de o autoritate a statului, sau cu consimţământul acestuia, a unor suferinţe fizice sau psihice intense în scopul obţinerii unor declaraţii, mărturii, informaţii etc."
Ştefan Leonescu - jurist