„Nu înţeleg ce s-a întâmplat? De ce l-au lăsat să plece?”. Pilotul Valter Jurcovan a murit la Revoluţie în timp ce aducea sânge pentru răniţi

Valter Jurcovan era pilot. A murit la Revoluţie într-un avion doborât pe ruta Bucureşti – Belgrad. Soţia, stewardesă, a decedat în 1995, în accidentul de la Baloteşti. Blestemul a urmărit familia, iar unicul lor fiu s-a stins şi el, în 2001, electrocutat.
„Dacă cineva mi-ar fi spus dina­in­te de cât chin o să am parte în viaţă, aş fi zis că nu voi fi în stare să duc în mine atâta suferinţă”, începe Elvira Jur­covan povestea calvarului său.

Mi­cile probleme de zi cu zi pălesc în fa­ţa tragediilor prin care a putut trece această femeie. Este uluitor de unde poate găsi un om puterea de a su­pra­vieţui atâtor nenorociri. Stătea în faţa unui morman de poze şi vorbea încet, mai mult pentru ea: „Cu astea am rămas, nu mai am nimic de la viaţa asta... Mi-a luat tot ce mi-a fost drag!”.

Valter Jurcovan, fiul Elvirei, se născuse la Ploieşti, în ziua de 28 au­gust 1958. Şi-a dorit dintotdeauna să se facă pilot. Cum tatăl său lucra la Tarom, Valter era obişnuit cu avioanele, cunoştea prea bine stilul de viaţă al piloţilor şi visa şi el ca, într-o bună zi, să piloteze un avion. După ce a terminat liceul a dat examen la două facultăţi, în cadrul Politehnicii, şi a fost declarat admis la amândouă. Dar a renunţat, pentru a se înscrie la Aviaţie. „Era un băiat deosebit. Era inteligent, învăţa foarte repede, nu trebuia să stea nopţile să tocească.

Citea o singură dată un curs, apoi se ducea la examen şi îl lua fără pro­bleme, de cele mai multe ori cu 10”, povesteşte mama sa, Elvira Jurcovan. Când a mers la examenul medical, numele său nu figura pe lista candidaţilor. „Vedeţi, acesta a fost desti­nul nostru. Întotdeauna trebuia să apară ceva, să complice lucrurile..., nu se putea să meargă bine din prima. Atunci, Valter l-a sunat pe tatăl său, care a reuşit să obţină dosarul şi să-l depună. Se pare că cineva a încercat să-i oprească dosarul, se făcuse o re­cla­maţie... Cum e soarta asta! Dacă nu  reuşea să intre în aviaţie, poate că tră­ia şi azi...”

A intrat la şcoala de pi­loţi, aşa cum şi-a dorit, a terminat-o cu cea mai mare medie şi a ales – avea acest drept, fiind şeful promoţiei – să meargă pentru stagiu la Braşov, la utilitară. La un an, după un examen riguros, a venit la aeroport la Bucureşti. Şi nu după mult timp a cunoscut-o pe Doina, care se angajase acolo stewardesă. S-au căsătorit şi apoi a venit pe lume fiul lor, Bogdan. „Îl iubeau tare mult, se jucau mereu cu el, mergeau în excursii. Îi vedeam că erau fericiţi, se simţeau bine împreună. Dar pentru că ei stăteau mai mult pe la aeroport, am hotărât împreună ca Bogdan să locuiască la mine”, povesteşte Elvira Jurcovan.

La sfârşitul lunii decembrie 1989, Doina a fost plecată la Singapore, într-o cursă. Trebuia să se întoarcă la 26 decembrie. Aeroportul Otopeni era închis şi toate avioanele ce aveau destinaţia Bucureşti aterizau la Varna. Şi avionul în care era ea tot la Varna a ajuns. „Acolo, în aeroport, se întâlnise cu cumnatul lui Valter. El mi-a povestit că, la hotel, Doina a stat toată noaptea să se uite la televizor. Vedea ce se întâmplă în ţară şi plângea tot timpul...” În 27 s-a întors la Bucureşti. „Eram acasă la ei, pentru că Valter mă rugase să vin să-l ajut să împodobească bradul de Crăciun pentru soţia şi fiul său...”

Doina şi Valter au mai stat împreună în seara zilei de 27 decembrie. A doua zi dimineaţa, ea trebuia să meargă la aeroport, aşa cum era regula la întoarcerea dintr-o cursă. Era obosită şi i-a spus soţului său că merge mai târziu. „Valter era tot timpul agitat şi voia să meargă la Otopeni, să vadă ce se mai întâmplă acolo. L-am rugat şi eu, şi Doina să stea acasă până se liniştesc lucrurile... Nu, că el se duce... Îmi amintesc de parcă a fost ieri că Doina i-a spus: «Te rog, ai grijă să nu păţeşti ceva!», iar el i-a răspuns râzând... «Şi? Cu unul mai puţin...»„.

Ajuns la aeroport, Valter a aflat că e nevoie de un pilot care să facă o cursă în Iugoslavia, să aducă în ţară sânge pentru răniţii din Revoluţie. S-a oferit voluntar, spunând că „a zburat mai puţin şi îşi doreşte să meargă chiar şi până în Iugoslavia”. „Nu am înţeles nici atunci, şi nici azi nu pot întelege ce s-a întâmplat. Cine a hotărât să se ridice de la sol acel avion? Pentru că în toate punctele din ţară se anunţase că nici un avion nu are voie să decoleze. Şi atunci de ce l-au lăsat să plece?”

În Dâmboviţa, în dreptul comunei Vişina, avionul a fost doborât. După ce s-a tras continuu asupra lui. Toţi cei din avion au murit. Mai târziu s-a aflat că focul a fost tras de unitatea de rachete din Boteni. „Mulţi ani, soţul meu a umblat să afle ce s-a întâmplat în ziua aceea. Dosarul lui Valter a fost plimbat când la Piteşti, când la Bucureşti... Într-o zi, un procuror i-a spus soţului meu: «De ce căutaţi acum acul în carul cu fân? Nu o să aflaţi adevărul, sunt prea multe interese la mijloc. Aţi fost cadru militar şi ştiţi cum merg lucrurile»...”

Singurătate
Bogdan fusese ultima rază de soare a Elvirei Jurcovan. „Toată dragostea mea se revărsa asupra sa. Era bucuria vieţii mele. De ce n-am murit eu? Ştiu că acum nu mai pot îndrepta nimic. Şi că nimeni nu mi-l mai poate aduce înapoi. Am stat zile în şir şi plângeam, punându-mi mereu aceeaşi întrebare: «De ce a trebuit Dumnezeu să mi-l ia şi pe Bogdan?». Era bun, prietenos, plin de viaţă. Imposibil să nu-ţi fie drag. La mormântul său întotdeauna sunt flori proaspete, aduse de colegi şi de prieteni de-ai săi. Lui Bogdan îi plăcea mult muzica, asculta tot timpul. De multe ori, când merg la el, îi găsesc acolo pe colegii săi cântându-i la chitară...”

Informaţii despre caz: Avionul cu un singur pasager
Pe 28 decembrie 1989, pilotul Valter Jurcovan nu era programat pe listele de zbor. „Merg să aduc sânge din Iugoslavia, răniţii au nevoie”, a insistat el. Avionul AN 24 pleca în primul zbor autorizat, după măcelul care avusese loc la Aeroportul Otopeni.
În el au urcat Valter Jurcovan (31 de ani), pilot, Chifor Ioan (38 ani), pilot instructor, comandat de navă, Moldoveanu Mihai (35 ani), comandant instructor de zbor, pilot, Marghidan Elena (35 ani), însoţitoare de bord, Petre Bănică (41 ani), însoţitor de bord, Cîrstea Gilu (33 ani), mecanic de bord.
În avion se mai afla şi Ian Henry Perry, fotoreporter la ziarul britanic Sunday Times. Avea doar 24 de ani. De la Belgrad, Perry urma să ia alt avion, pentru Londra. Avea asupra sa casete video filmate timpul Revoluţiei în sediul CC, dar şi filme realizate în Bucureşti de mai mulţi corespondenţi occidentali. La scurt timp după decolare, la 55 km sud-vest de Bucureflti, „avionul s-a lovit de un obiect neidentificat şi s-a prăbuşit?. Aşa au scris anchetatorii. În realitate, avionul a fost lovit de o rachetă lansată de o unitate militară de la Boteni. Deşi zborul era autorizat, iar avionul se afla pe traseul corect. Epava s-a răspândit pe un kilometru pătrat în pădurea Mălinoasa, în apropiere de satul Viflina. Toate cele şapte persoane aflate la bord au pierit. Există voci care susţin şi astăzi că atacul a urmărit distrugerea filmărilor pe care jurnalistul englez le avea asupra sa.

Soţia a murit la Baloteşti
Dupa moartea lui Valter, Doina s-a mutat la socrii săi, împreună cu Bogdan. La sfârşitul lunii martie a anului 1995, o colegă i-a cerut s-o înlocuiască într-o cursă. Doina s-a urcat în aeronava Airbus A310, cu destinaţia Bruxelles. După 10 minute de la decolare, avionul s-a prăbuşit la Baloteşti. „Doina nu trebuia să fie în acel avion. Dar ăsta a fost destinul său. Bogdan avea 11 ani atunci. A înţeles că mama sa a murit. La câteva săptămâni am plecat cu el la munte, să cunoască alţi copii, să nu se simtă singur.”

Fiul s-a stins la 17 ani
Elvira a făcut tot posibilul ca lui Bogdan să nu-i lipsească nimic. „L-am dus la şcoala de muzică, făcea antrenamente la hochei... I-am luat calculator, bicicletă... Se lăuda la toţi că «bunică aşa cum are el nu are nimeni». Cred că Dumnezeu de aceea mi l-a dăruit, să pot depăşi toate nenorocirile. Dar nu ştiu de ce mi l-a luat apoi...” Pe 1 mai 2001, Bogdan a mers în pădure la Băneasa cu un prieten de-al său şi cu familia acestuia. Băieţii s-au plimbat şi au ajuns la liniile moarte de tren, unde erau nişte vagoane vechi, fără geamuri, distruse complet. „Hai să ne urcăm pe vagonul ăsta, să vedem Bucureştiul de sus!”, i-a spus Bogdan amicului său. Au fost ultimele sale cuvinte. Vagonul era sub tensiune.