Nu văd cifrele, dar sunt olimpici la matematică

Sub genele lungi, negre, ochii Anei sunt limpezi. Calzi şi neobosiţi de nimic din ce este în jurul ei. Zâmbeşte des, şuşoteşte cu fratele său, Răzvan, gesticulează mult şi vorbeşte repede. Are 17 ani. Nu se uită la filme, nu merge la discotecă şi nici la cinematograf, nu deosebeşte culorile. Lumea ei este adesea pictată în alb şi negru. Ana-Maria abia dacă întrezăreşte ceva când Soarele bate puternic pe cer. Despre mama, ştie că are ochii negri şi că este brunetă, ca şi ea. Cât despre tată, s-a întâmplat de atâtea ori să treacă pe lângă el, în curtea şcolii, nepăsătoare, fără să ştie că-i acolo. „Trebuie să îmi audă vocea”, spune tatăl lor, Ion Nedu, şi privirea-i de om bun lasă să se vadă o mare suferinţă.

Răzvan are 15 ani şi a fost nevoit să înveţe Braille mai bine decât Ana, ochii lui îi sunt mâinile. Neobosite, îi traduc în ima­gini lumea. Ana şi Răzvan sunt olimpici pe ţară la matematică şi neîntrecuţi la jocul de şah. Îşi iau cu ei tabla de joc specială şi nu e concurs de la care să lipsească, fiind încurajaţi în permanenţă de profesorii lor. Aproape că nici nu mai trebuie să se concentreze prea mult când simt în mână piesele de şah. Jocul a devenit pentru ei la fel de simplu ca şi vorbirea. „I-am luat regina, cât de curând o bat”, spune Răzvan vesel, în timp ce mama  înşiruie pe masă trofeele câştigate la concursurile de mat­ematică. Numai premii I şi II. La olimpiade, profesorul le citeşte pro­blema, iar ei o scriu în Braille şi, după câteva minute apare şi răspunsul. Pentru ei, nimic nu pare prea greu.

Lupta lor, de două ori mai dură
Răzvan nu se plânge niciodată. „Dacă nu eram aşa, nu mai puteam să cunosc atât de mulţi oameni mi­nunaţi. Nu le zăresc chipul, dar le văd sufletul.” Le spune pe toate cu privirea în pământ, cuminte, ghemuit în locul lui preferat de pe canapea. Ştie tastatura calculatorului pe de rost şi toate materiile le învaţă fie cu ajutorul programului Jaws, care îi citeşte textele în word, fie în Braille, la puţinele cărţi şi manuale pe care le are traduse în sistemul de învăţare al nevăzătorilor. „Vocea care ne citeşte textele de pe calculator este robo­tică, obositoare, în toate celelalte limbi, ea este asemenea celei umane, dar, se pare că la noi nu îşi dau interesul să schimbe lucrurile în bine”, spune Răzvan şi chipul vesel îi devine serios. Asta nu l-a împiedicat însă să fie unul dintre cei mai buni elevi din şcoală. La fel ca şi Ana.

Prinde din clasă materia predată, atât de bine că în vreo oră liberă sau în câteva pauze reuşeşte să îşi facă temele notate cu 10. Nu se întâmplă însă ca vreunuia dintre ei să li se ceară ajutorul la vreo materie şi ei să spună „nu”. „La ce bun să ştii atâtea, dacă nu împărtăşeşti şi altora?”,  întreabă Ana, chicotind.

Împăcaţi cu sine
Au învăţat să fie riguroşi de la profesori. Amândoi ştiu că, mai devreme sau mai târziu, vor trebui să se descurce singuri, iar bătălia pe care o dau cu viaţa este, poate, de două ori mai dură pentru ei decât pentru ceilalţi copii. Aşa că, pentru a reuşi, îşi pun la bătaie cunoştinţele, îşi ascut simţurile şi încearcă să pătrundă în lumea celor mulţi cu ambiţie şi multă strădanie. Ana şi Răzvan aplică pla­nul, fără să stea mult pe gânduri. O fac firesc, cu voioşie multă, cu glume strecurate în discuţiile lor elevate, întrecându-se unul pe celălalt, ca-ntr-un joc de copii.

„Au ajuns să stea mai mult în casă, ei se joacă, ei dezbat probleme, ei fac totul împreună. Adeseori, copiii au fost răi cu ei. Nu mai pun la suflet, nu se mai încarcă cu răutăţile lor”, spune tatăl copiilor, mereu în căutarea unui doctor bun care să-i spună o dată: „copiii au şansa de a vedea”. Nu s-a întâmplat asta niciodată. Ana şi Răzvan s-au lăsat târâţi de tatăl lor pe la cele mai de seamă clinici, pe la doctori renumiţi, peste tot prin ţară. De dragul părintelui, spun ei, şi încep să înşire persoane nevăzătoare, care acum sunt profesori universitari sau unii dintre cei mai buni în calculatoare.

Au fost ba şi pe la bioenergeticieni, care îi spuneau tatălui că soarta copiilor trebuie schimbată. Bărbatul a cheltuit numai la unul dintre ei mai bine de 40 de milioane de lei vechi, însă soarta celor doi a rămas aceeaşi: ei continuă să înveţe şi să se bucure de viaţa pe care părinţii încearcă să le-o creioneze în cele mai luminoase culori. „Nu vedem, dar simţim. Suntem nişte copii fericiţi”, spune Răzvan şi ochii tatălui se ascund în palmele umede de lacrimi. Majoritatea colegilor lor urmează, după liceu, cei trei ani de postliceală pentru a deveni cei mai buni maseuri. „Prea plictisitor”, spun ei într-un glas.

Pentru Răzvan a fost decisivă ora de limbă română, când profesoara i-a împărţit pe echipe şi i-a pus să aducă argumente într-o dispută. Atunci şi-a spus că i-ar plăcea să de­vină avocat sau judecător. Ana însă este pasionată de tot ce înseamnă Ja­po­nia, le răspunde părinţilor în pu­ţi­nele cuvinte pe care le-a învăţat de la desenele animate şi visează să lucreze la ambasada Ţării Soarelui Răsare. Mama şi tata le cumpără haine, nu au umblat niciodată la aragaz, nu le place să piardă vremea pe afară şi nici chipul oamenilor nu îi interesea­ză prea mult.

„Pe mine mă atrage personalitatea omului, e de-ajuns să văd dacă are ceva în cap, dacă este volubil, amuzant, dacă ştie să îşi trăiască viaţa frumos, să vadă întotdeauna partea plină a paharului”, spune Răzvan, convins că în viaţă „nu există «nu pot», ci prea mult «nu vreau»„.