O revoluţie mică, ultracentrală

Hai la revoluţie!, strigă unul, ridicând sticla de lichior. Patru inşi fac poştă în staţia lui 122, la marginea Bucu­reştiului. Au urme de var pe mâini şi pe haine. Nu par să fie dintre zurbagiii care au făcut praf centrul Capitalei. Şi, de fapt, nici nu merg la revoluţie: vor coborî, obosiţi, câteva staţii mai încolo, în Ghencea. Asta, cu mersul la revoluţie, e numai un fel de salut. Şi singurul semn, la periferia oraşului, că în centru se întâmplă ceva. În rest, aceiaşi oameni apatici umblând ca nişte păpuşi împinse de un deget nevăzut printr-un cartier mohorât, sub un cer vânăt, pe înserate.

Ăla mic şi ăla chior
E a patra zi de proteste. La televizor, lumea ia foc, se zguduie. Dar în oraş, mai încoace, freamătul revoltei nu se simte deloc. Nici la margine, nici la Eroilor, nici pe la Cişmigiu, nici la Ateneu sau la Senat, pe unde autobuzul îşi urmează neabătut linia. Unii urcă, alţii coboară, vorbesc la telefon, cică se adună iar în centru, hai la revoluţie, ia uite că ninge! Şi nu se aude şi nu se vede nimic nici de la o aruncătură de băţ. Totuşi, demonstranţii sunt acolo, între Universitate şi Teatrul Naţional, doar i-am văzut la televizor. Abia de la câţiva paşi îi auzi. åla mic şi ăla chior au băgat foamea-n popor! E o revoluţie mică, ultracentrală, acope­rită de zgomotul maşinilor.

Câteva sute de oameni s-au strâns în Piaţa Universităţii. Ei spun că sunt peste o mie. La televizor sunt aproape o mie, iar jandarmilor le ies cinci sute. Adevărul e ca de fiecare dată undeva pe la mijloc.

Să nu mai fie
La televizor, totul pare mai mare, mai puternic, mai viu decât în realitate. Pe ecran se văd protestanţii cei mai îndârjiţi, adunaţi în faţa camerelor de luat vederi, înfipţi în obiective. Aici, în pâlniile astea de lumină de la reflectoare, tot timpul se strigă şi se agită pancarte. Grosul mulţimii strigă doar din când în când.

Pe partea dinspre Teatrul Naţional sunt bucureşteni la amestec. Jos Băsescu! Anticipate, nu comasate! Nu vă mai bateţi joc de popor! Băse, să te duci cu dricu unde este şi nea’ Nicu! Şi pensia mea care am avut-o şi mi-a luat din ea! Justiţia care la soţul meu i-a dat la partaj ce-am avut mai bun şi el era un beţiv! Să nu mai fie Boc! Să nu fie ce? Nimic! Nu să nu mai fie premier sau preşedinte de partid, ci pur şi simplu să nu mai fie! Vedeţi, am astmă! – strigă unul, vârându-se în camerele de televi­ziune. Îşi bagă în gură un spray din ăla, face puf-puf şi iar strigă: am astmă!

Vine şi fostul primar Viorel Lis. Acum îi pasă de Bucureşti, nu cât a fost primar! E singur, fără Oana, tânăra lui nevastă. Ea, desigur, a rămas acasă, în cadă. În toate pozele apare numai în cadă sau pe plajă, ca o sirenă. Fără ea, Lis nici nu e băgat în seamă. Nu impresionează nici Luis Lazarus, Zeus, cu tot cu cele patru zeiţe pubere care-i ţin trena prin mulţime. Îmi fac o poză cu el.

Dincolo, la Universitate, sunt numai tineri, iar cerinţele sunt mai clare. Roşia Montană nu e de pomană! Vrem cianură pentru dictatură! Sunt mai mulţi studenţi, ei n-au de luat înapoi douăşcinci la sută din salariu. Jos sistemul! Respect, domnule! Gata cu bătaia de joc. Şi Constituţie! Asta vrem!

Ieşiţi din casă
Timpul trece, vin tot mai mulţi bucureşteni. Cică ar fi vreo două mii. Zero virgulă unu la sută din populaţia oraşului. Tot e ceva.
Cu numai patru zile înainte erau zero virgulă zero la sută, ceea ce înseamnă că protestele se extind. În toată ţara peste opt mii de români protestează.
Facebookul zbârnâie, circulă în draci o poză cu un nene protestând de unul singur în faţa unei primării. Ieşiţi din casă, dacă vă pasă! Cine nu sare, nu vrea schimbare!, strigă tine­rii sărind pe loc, cu mâinile în aer.

Figură aparte face un tip bărbos, căţărat pe plinta de deasupra uşii de la Geologie. Stă acolo de ore întregi, într-o poziţie incomodă, cu genunchii semiflexaţi, un fel de stâlpnic exaltat. Cică e yogin, rezistă.
Când jandarmii se apropie să-l dea jos, spre binele lui, tinerii încep să huiduie, bărbaţii în carcase de plastic se lovesc de huiduieli ca de un perete şi dau înapoi.
Nu vor să întărâte mulţimea, să iasă iar cu capete sparte, cu molotoave, prăpăd în oraş. Stau deoparte şi atunci când vreo zece puştani se caţără pe un chioşc de ziare şi încep să sară pe acoperişul de tablă. Par să se cunoască între ei, au venit în grup. Sunt nişte copii, mai au trei-patru ani până să pice la bac. N-au revendicări politice, au venit aici doar pentru adrenalină.

Lasă, bă, că strigăm şi noi pentru ei, ca să se audă
Dinspre Casa Armatei vine o coloană de studenţi. Noi suntem studenţi, nu suntem violenţi! Nu există să existe violenţă la studenţi. Ei intră în facultate cu o păpădie în mână şi la absolvire nu lipseşte niciun puf din coroană.
Piaţa capătă forţe proaspete şi lozincile strigate din mii de piepturi explodează ca un tunet. Nici traficul nu reuşeşte să acopere bubuitul revoltei. Dar vibraţia încetează brusc la câţiva metri mai încolo.

De peste drum, de la Ministerul Agriculturii, abia dacă se prinde un hârâit ca de tranzistor pus între două castroane de tablă. Aici e mai puternic Dan Bitman cu inelul lui mare cât inima, mare cât inima, mare cât inima lui. Muzica se aude de la un chioşc unde se vinde, la preţ de restaurant de fiţe, vin fiert.

Un pluton de jandarmi păzeşte să stea oamenii frumos la coadă, să nu blocheze intrarea la metrou. Dar chioşcul n-are nici pe departe deverul gheretei de fornetti de lângă Universitate. Acolo s-a epuizat stocul şi vânzătoarele stau cu mâinile în sân şi se uită printre galantarele goale cum sute şi sute de clienţi de-ai lor încearcă – fără violenţă! fără violenţă! – să schimbe ceva în ţara asta.

Pe partea cealaltă, înspre Batiştei, clocotul pieţei se stinge la semafor. Ca să se audă până la Romană şi mai departe, la Palatul Victoria, e nevoie de mult mai mulţi oa­meni. Lasă, bă, că strigăm noi şi pentru ei. Să dea televizoarele mai tare!