O viaţă întreagă de antrenamente draconice pentru un singur moment. Sandra Izbaşa, Cătălina Ponor, Nicoleta Grasu înaintea Jocurilor Olimpice de la Londra din 2012

În tribune o mare de oameni o priveşte cu admiraţie şi recunoştinţă. Sufletele tuturor vibrează la unison, la fiecare pas al exerciţiului, cu fiecare secundă care trece. Concentrarea e maximă. În jur dispar tribunele, oamenii, dispar reflectoarele, fundalul se estompează. Ea ştie că e momentul în care cele câteva minute care urmează hotărăsc răsplata pentru o viaţă întreagă de muncă, de antrenamente draconice. Trei, doi, unu…Publicul e în picioare. Încet, decorul începe să se coloreze, ea începe să audă bucuria din tribune, chipurile celor din jur îi spun că a învins. În ochii ei înoată primele lacrimi de bucurie. Se înmulţesc cu fiecare pas spre podium. Acolo, pe prima treaptă, când bliţurile sclipesc în jur, un sentiment îi inundă toate celulele corpului odată cu sunetul imnului României care înconjoară arena. E sentimentul care nu se compară nu nimic altceva din ceea ce a trăit, e fericirea pentru care a sacrificat tot.

Prin asta au trecut pe rând Cătălina Ponor, Sandra Izbaşa şi Nicoleta Grasu. Trei sportive care se pregătesc minuţios  pentru Jocurile Olimpice din această vară de la Londra. Le-am vizitat pe fiecare pentru o lecţie de performanţă, să aflăm valoarea sacrificiului şi cum arată o zi din viaţa unui sportiv care se pregăteşte să fie cel mai bun din lume.

Pleacă cu spatele, o piruetă pe piciorul stâng, apoi piciorul drept, o mişcare centrifugă… un kilogram de fier zboară şi cade apoi smulgând bucăţi de pământ şi iarbă. Pe Nicoleta Grasu, aruncătoarea de disc, am găsit-o la antrenamente în ultima dimineaţă cu soare, pe stadionul Lia Manoliu. Nicoleta aruncă discurile de la 14 ani. A împlinit de curând 40 de ani şi, deşi toată lumea o întreabă despre retragere, ea simte că mai are ceva de spus în sportul ăsta, că încă nu a venit momentul. Ştie că nu a dat totul, speră să o facă în 2012 şi, poate, după Jocurile Olimpice, dacă va avea sentimentul că a cucerit tot, se va putea gândi să se oprească. E a şasea Olimpiadă pentru care se pregăteşte. "Toată lumea se gândeşte că după ce am avut un eşec ca cel din 2008 , ar trebui să zic "gata, nu mai fac, dacă nu am reuşit nu are rost să mai continui’’. Dar următorii doi ani eu am luat medalie, am avut dovada că sunt bine pregătită şi că trebuie să lupt şi pentru 2012’’, spune Nicoleta în timp ce exersează întoarcerile.

Alăptam copilul şi ziceam că nu mai fac niciodată performanţă
Duminica este singura zi fără antrenament. Că plouă, ninge sau e caniculă, cele două ore de aruncări pe zi -minimum- sunt sfinte. Are un băieţel în clasa a treia, mândru că o vede pe mami la televizor. "”Am deja 40 de ani şi nu ştiu ce înseamnă să mergi într-un club, să pierzi o noapte, fiindcă te gândeşti că a doua zi o iei de la capăt şi trebuie să dai randament. Atunci începi să dai la o parte petrecerile şi plimbările sau să le faci cât mai scurte. Degeaba ai muncit o săptămână dacă ai pierdut o noapte. Dar nu-mi pare rău, sunt mulţumită cu ce am realizat”.

Nicoleta nu-şi imaginează încă viaţa după retragere. Ştie şi ea că va veni momentul, dar speră că va fi cât mai departe. Cel mai greu i-a fost după ce a născut:  "Am zis că nu mai ajung la formele mele, că nu mai ajung să arunc 60 de metri niciodată. Parcă nu aruncasem în viaţa mea, mă dureau toate, nu mai creşteam în performanţă, de câte ori veneam la antrenament aruncam rucsacul, alăptam copilul şi ziceam că nu mai fac niciodată. Uite că am mai făcut nu ştiu câte campionate şi am mai luat şi medalii. Totul e să perseverezi şi să ai încredere”. Un alt moment greu a fost pentru Nicoleta anul 2008, când a aşteptat foarte mult de la ea, era foarte bine pregătită, dar în concurs ceva s-a întâmplat şi evoluţia ei nu a fost pe măsura aşteptărilor. Şi atunci a vrut să renunţe. "În sport concentrarea e intensă, psihicul poate nu te ajută când trebuie şi atunci clachezi. Descurajarea este foarte mare, poate fizic poţi, dar psihic nu mai poţi şi atunci încerci să te laşi”.

La baza sportivă de la Izvorani , Cătălina Ponor şi Sandra Izbaşa au terminat antrenamentul de dimineaţă. Trei ore dimineaţa, trei seara, apoi program de recuperare. Aşa sunt toate zilele, împărţite în ore de antrenament, flic-flacuri, sărituri, somn şi recuperare. Singura care nu seamănă cu celelalte este duminica, când fetele au o zi liberă cu care nu prea ştiu ce să facă.

În fiecare an am avut momente când am spus "gata, până aici!”
Sandra Izbaşa a adus României anul acesta, după şapte ani, aurul la sărituri la Campionatele Europene de la Berlin. Tot aici a câştigat şi aurul la sol. Când e în concurs, Sandra e ca un roboţel: " lucrează corpul fără a gândi, intervine automatismul, intervin miile de repetări pe care le-am făcut în sală şi cel mai important lucru e să ştiu pentru ce lupt”. Campioană olimpică la sol, în 2008 la Beijing, Sandra este studentă în anul trei la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport. În 2009, drama Sandrei care se accidenta rupându-şi tendonul ahilian la piciorul drept şi suferind o fractură la mâna stângă, a făcut înconjurul lumii. Atunci a şi vrut să renunţe la gimnastică. A stat şapte luni de-o parte şi a putut să treacă peste moment doar cu ajutorul celor din jur: "A fost cel mai greu an. Mulţumesc lui Dumnezeu că a avut grijă de mine. În fiecare an am avut momente când am spus "gata, până aici!”. Ajungi la o saturaţie, dar cred că în orice domeniu e aşa şi în viaţa de zi cu zi la un serviciu obişnuit. Dar cine e puternic trece peste. Recuperarea depinde mai mult de capacitatea psihică, apoi reacţionează şi fizicul”.

Sandrei nu îi pare rău de niciunul din lucrurile sacrificate pentru viaţa de sportiv: "Am câştigat pe partea cealaltă, se echilibrează. Ãsta este sportul de performanţă. Am urcat cât de mult am putut eu, am fost şi o să rămân propriul meu idol, nu-mi place să mai iau după altcineva. Când urci pe podium ai un sentiment pe care nu îl poţi descrie, sunt multe care îţi trec prin minte, aproape că nu realizezi. După ce te-ai dat jos ai dori să mai fii o dată acolo, dar nu se mai poate”. Sandrei îi place cantonamentul, s-a învăţat cu el în cei nouă ani de când e plecată şi, deşi este din Bucureşti nu merge prea des acasă: "Nu am maşină, mai vin ai mei când pot, mă văd două ore, mă felicită, mă strâng în braţe şi pleacă, dar îmi sunt aproape, mă încurajează în fiecare zi”.

Anul acesta a fost pentru Sandra şi bun şi rău. A câştigat Europenele, dar a ratat Mondialele din cauza vechii probleme la tendon. Pentru ea, 2012 este altă etapă. Şterge cu buretele ce a fost în urmă cu trei ani şi se pregăteşte ca şi cum nu ar şti ce înseamnă să fii pe podiumul olimpic. Se antrenează la patru aparate şi va concura acolo unde va fi cel mai mult nevoie de ea. "Nu m-am gândit ce o să fac după ce mă retrag, eu mă focalziez pe ceea ce fac în sală şi trăiesc în prezent”. I-ar plăcea însă să vadă cu ochi de turist toate ţările în care a fost ca sportiv şi în care nu a apucat să vadă decât hotelul şi sala de antrenament.

Inima mea o mai ia la goană când are ea chef
Când urcă scările pentru un exerciţiu, Cătălina păşeşte mereu cu dreptul. Nu începe nici un concurs fără să spună întâi, în gând, "Doamne-ajută!”. La 24 de ani, a trăit cât alţii în 50. În gimnastică, la 18 ani eşti considerat bătrân. După o retragere de patru ani, a revenit în activitate spectaculos, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu a oprit-o nici inima ei uneori neascultătoare. Doar câteva luni de antrenament susţinut au făcut-o vedeta Campionatelor Mondiale care au avut loc în noiembrie la Tokyo. "Nu este în viaţă un moment care să te emoţioneze mai mult ca atunci când eşti pe podium, îţi cântă imnul şi plânge toată lumea în acelaşi timp cu tine. Toate sacrificiile sunt răsplătite în momentul acela”. Pentru asta Cătălina s-a întors şi e hotărâtă să rămână: "Pe mine nu mă opreşte nimic să merg înainte!”.

Triplă campionă olimpică în 2004 la Atena, când a câştigat aur cu echipa, la bârnă şi la sol, Cătălina Ponor vrea să arate lumii că nu este o gimnastă trecută. "M-am întors din ambiţia de a a demonstra că după atâta timp de pauză, atunci când îţi doreşti să faci ceva, poţi. Sunt bucuroasă că pot să arăt că nu pauza este cea care te poate da la o parte. Când m-am retras mulţi au spus că oricum nu mai pot să fac nimic, mă vedeau o gimnastă care nu mai are nimic de spus şi asta m-a durut. Mi-a fost dor de atmosfera de concurs, de antrenamente de aplauze, de susţinerea publicului”.

După doar câteva luni de la începerea pregătirii, Cătălina a avut probleme cu sănătatea şi a fost supusă unei intervenţii minore la cord. A doua zi era însă din nou la antrenamente. "Se vor rezolva şi problemele de sănătate, totul o să vină de la sine atât timp cât am grijă de mine şi ascult de ceea ce îmi spun doctorii. Inima mea o mai ia la goană când are ea chef, dar îşi revine. Nu am avut restricţii din partea medicilor, mi-au recomandat doar 24 de ore de repaus total. Am intrat apoi în sală, mi-am făcut treaba, n-am avut nici o problemă”, povesteşte Cătălina.

Pentru că nu a putut să stea departe de competiţii, Cătălina a renunţat la un salariu frumos de antrenor în SUA, la o rentă viageră care îi asigura viaţa de zi cu zi şi s-a întors în gimnastică pentru a primi o sumă infimă. Pe lângă antrenoriat a încercat de-a lungul timpului şi alte domenii, a fost pentru scurt timp director de imagine al unei fundaţii, chiar şi imaginea unei firme de construcţii: "Nu-s de mine, am încercat, dar nu au nici în clin, nici în mânecă cu ceea ce am  făcut eu toată viaţa. M-am dus de colo-colo să văd dacă se poate face şi altceva în afară de gimnastică”, mărturiseşte Cătălina. Singura care i-a adus bucurii a fost însă experienţa de antrenor pe care vrea să o repete atunci când va termina cu gimnastica:  "Îmi place să ajut copiii să se regăsească, chiar dacă este un sport greu, cu multe restricţii şi plin de sacrificii, este unul frumos, elegant, prin care poţi să exprimi nişte lucruri”. Cătălina nu s-a întors să ia medalii. A demonstrat până acum că poate şi a luat destule. A venit însă să le arate tuturor că poţi face orice dacă acel lucru vine din suflet.

Visul oricărui sportiv este să ajungă la Olimpiadă şi să se întoarcă acasă cu o medalie. De peste 85 de ani, de când România participă la Jocurile Olimpice, sportivii noştri s-au întors acasă cu aproximativ 300 de medalii, cele mai multe fiind colecţionate de echipele de gimnastică.

Pentru Nicoleta, Cătălina şi Sandra, trei sportive între mulţi alţi campioni ai României, intonarea imnului merită orice sacrificiu. Iar ele merită admiraţie, dragoste, respect şi merită date exemplu unei generaţii care pare a concura la titlul de "campion de club de fiţe”.