Orice ticălos îşi poate omorî animalul în bătaie

O lege pentru protecţia animalelor din România există pe hârtie din anul 2004. O lege care să înfiinţeze Poliţia animalelor e din 2008. Pe hârtie, deci, stăm bine. Practica însă ne omoară. În teren, situaţia e alta. Sau mai bine zis e ca şi inexistentă.

Până acum, în România nici o persoană nu a fost condamnată la închisoare pentru rele tratamente aplicate animalelor, deşi legea prevede şi această măsură. Pentru ca o persoană să fie condamnată, trebuie să fie adusă în faţa unui judecător. Pentru a fi adusă în faţa unui judecător trebuie ca un poliţist să-i întocmească un dosar penal bazat pe probe evidente, care au fost prezentate în prealabil unui procuror.

Ei bine, lucrurile nu stau tocmai aşa. La Poliţie ni s-a răspuns clar că, deşi autoritatea care se ocupă de protecţia animalelor poartă denumirea de "Poliţie a Animalelor", aceasta nu este în grădina lor, deşi în Legea iniţială, 25/2004, se specifică în mod clar că pe lângă Autoritatea Naţională Sanitar-Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin organele abilitate, monitorizează aplicarea prevederilor prezentei legi.

Bun, dacă nu MAI, atunci cine? Tot de la Poliţie ni se răspunde că, potrivit unei hotărâri judecătoreşti definitive din 2009, în dosarul 41674/3/2009, Inspectoratul General de Poliţie pentru Protecţia Animalelor este în grădina Comisariatului pentru Societatea Civilă. Un ONG de care, sincer, mai nimeni nu prea a auzit cel puţin până acumşi care pare a purta o pălărie mult prea mare pentru scăfârlia lor.

Cei de la Comisariat par a avea intenţii oneste şi planuri puse şi elaborate pe hârtie. Nu prea am avea de ce să ne luăm de ei pentru că până acum nu au apucat să facă mai nimic. Organizează şi reorganizează un concurs de ocupare a unor locuri de inspectori si agenţi  pentru a lucra în teren. Pentru a lucra în teren, deşi concursul constă numai în probe scrise: adică un test psihologic şi un test din legislaţie. Habar n-am cum s-ar descurca tânărul inspector plin de intenţii bune, care a trecut testul psihologic şi a şi ştiut cum se pedepseşte o infracţiune în cazul în care trebuie să prindă un pittbull care mârâie pentru că a fost maltratat ani de zile de stăpânul său şi a fost folosit la bătăi cu alţi câini.

Cei de la Comisariat nu şi-au pus se pare însă problema, deşi iniţial taxa de înscriere de 1.000 de RON ne-a cam păcălit, crezând că e vorba de şi nişte ceva cursuri. Dar nu, nici vorbă! Reprezentanţii Comisariatului ar mai vrea să colaboreze cu poliţiile comunitare din fiecare oraş, unde să se înfiinţeze o structură specială pentru Poliţia Animalelor. Din păcate, numeri pe degete primăriile din România unde s-a înfiinţat o direcţie de Poliţie a Animalelor în cadrul Poliţiei Comunitare.

În Bucureşti, doar Primaria Sectorului 1 a înfiinţat în cadrul Poliţiei Comunitare un departament care se ocupă numai de protecţia animalelor şi care are abilitatea de a sancţiona contravenţiile, dar şi de a confisca animalele când situaţia o cere, urmând ca acestea să fie transportate în Centrul teritorial de Adăpostire şi Protecţie Temporară din Şoseaua Odăi. Kuki Bărbuceanu de la Pfier Pfoten spune că cea mai bună soluţie ar fi ca acest departament de Poliţie a Animalelor să funcţioneze în cadrul MAI, "pentru că ar avea control, autoritate şi putere pentru a aplica sancţiuni. E adevărat, e un proces care ar putea dura nişte ani până să se pună pe picioare şi să funcţioneze perfect mecanismul. E o utopie să zicem acum că, gata, mâine va fi ca în serialul de pe Animal Planet. Dar se poate. Asta ar însemna un serviciu în cadrul Poliţiei, cu un singur poliţist detaşat pentru chestia asta la fiecare secţie de poliţie în Bucureşti. Iar la ţară, pentru că acolo sunt mari probleme, unul din cei doi sau trei angajaţi de la postul din comună să fie împuternicit să se ocupe de respectarea Legii 9 din 2008. Nu e nevoie de alţi angajaţi. Mai dicificil e la judecătorie, unde ar trebui să fie un singur judecător care să judece numai astfel de cazuri şi care să cunoască legislaţia la perfecţie. Dar ar fi posibil şi asta".


CÂND MENTALITATEA BATE OMENIA
Mai greu este însă de lucrat cu mentalitatea oamenilor. E un proces de lungă durată, dar nu sortit eşecului. Cele mai multe cazuri de violenţă faţă de animale sunt în mediul rural şi pentru că acolo sunt mai multe animale, dar şi din cauza mentalităţii şi educaţiei oamenilor. La ţară, dacă părintele îşi foloseşte vaca la arat, sau îşi bate calul până îl lasă lat, sau îneacă puii căţelei din curte în râu, aşa va face şi copilul său. Pentru că aşa a văzut şi deci aşa consideră el că trebuie făcut. În România, oamenii încă îşi mai folosesc vacile la arat, chiar dacă acestea sunt gestante. În România, calul care nu mai poate să tragă carul pentru că i s-au împotmolit picioarele în nisip sau noroi şi nici tânăr nu mai e trebuie biciuit până la sânge sau omorât pentru că aşa trebuie să-şi dovedească el superioritatea, puterea faţă de animal sau inteligenţa (by default).

În fiecare an, la târgul de animale de la Godineşti zeci de stăpâni de cai îşi bat animalele până le lasă fără suflare. Vânzătorii obligă animalele, sub ameninţarea biciului, să treacă anumite "probe" pentru a scoate bani frumoşi pe ei. Una dintre "probe" este căratul unei căruţe pline cu beton. Dacă animalul se împotmoleşte, este bătut cu cruzime până o ia din loc. Apoi urmează "proba" "care cară cel mai mult pe o distanţă foarte lungă". Caii iar se împotrivesc şi iar sunt bătuţi.

În cartierul Orco, de la marginea oraşului Sfântu Gheorghe, animalele sunt schingiuite până nu mai respiră. Cei din Orco numesc asta o tradiţie care se transmite din tată în fiu şi spun că îşi bat caii pentru a-i face mai puternici şi pentru a le creşte preţul de vânzare. Alţii îşi omoară animalele pe marginea drumului. Un astfel de caz a fost relatat şi de presă, cu un bărbat care i-a tăiat mai întâi gâtul calului, dar pentru că nu a reuşit din prima încercare l-a spânzurat sub ochii trecătorilor. Calul a murit într-un final, după atâtea chinuri, omul a primit o amendă de 300 de lei. După două săptămâni şi-a luat alt cal.
Plângerile şi reclamaţiile sunt cu sutele, poate cu miile. Soluţionările sunt mult mai puţine. Până când nu se va şti cum se face faţă unor cazuri de abuzuri împotriva animalelor doar ne prefacem că avem o poliţie a animalelor.